Ca un râs zeic

sunt de tot felul in poem. Ba prezent, ba conjunctiv, ba perfectul compus, ceea ce nu ajuta deloc la curgerea versurilor, la legatura strofelor, la simetria textului. Ar trebui sa incercati sa insistati pe un anumit timp, cam asa cum facea Naum cu imperfectul: visam, iubeam, mergeam, faceam, dregeam etc.

Ionuț, se mai întâmplă să le-amestec gândind în ideea timpului circular; Mercur îmi cam face figuri, timpul trăirii poate face pelerinaje pe orice axă, și eu mă las furată. Mulțumesc pentru atenționare! Sper că acu îi bine!

validez ph-ul iubirii
beau soare până mi se usucă mările
(...)

îmi iau chipul din mâinile lutului
apa de zboruri îl spală
în rugă smerită
primesc moartea ca pe-o anafură de stele

Îmi plac aceste imagini. Se potrivesc stilului tău. Sunt sensibile. Și chiar dacă mimează o ispășire, totodată, sunt sălbatice, în sensul că dau impuls minții să găsească sensuri...

Câteva epitete și metafore reușite cum ar fi; „anotimpuri grase”, „beau soare până mi se usucă mările”. Câteva licențe poetice: „zeic”, „menghinea”.

să provoc, să căutăm alte sensuri pelerinajului prin materie, să înălțăm vibrația energiei ce suntem, mult mai bogați decât ne credem, Elena. Niciodată n-am privit existența ca ceva simplu...
Mulțumesc de comentariu...

aprecierea metaforelor Bogdan. Chingi sau menghine, iluzia ne ține prizonieri. Greu de scăpat, dar se poate.