După ce și-au băut timpul

sorbit, în loc de băut
(am primit o imagine stranie la prima citire)

am obiceiul să scriu ca să nu pierd ideea
cred că m-am grăbit
chiar asta este imaginea pe care ai dorit să o exprimi?

celor care n-au putut “spune că…” din prea mult timp secat sub vicii și povară

din păcate, pentru mine, viața a tras alte cărți în ceea ce privește părinții, atât ca entități de sine stătătoare cât și ca inițiatori de relații cu mine. A trebuit să-mi asum, nu ușor, singurătatea și singularitatea, și asta încă de la vârsta copilăriei, când puteam percepe doar parțial resorturile din spatele acțiunilor umane!
Mulțumesc de înstelare.

cred că este și tristă și crudă. Tristă pentru că nu mai e cum rezolva ce nu a fost deloc pozitiv între noi (pentru că ei și-au băut total timpul din această dimensiune) și crudă pentru că eu cred că fără o operație pe cord deschis nu se pot rezolva problemele inimii. Și mai cred că o rană infectată nu se poate vindeca acoperind-o cu poleială. E necesar bisturiul - chiar de doare cumplit.
Iertare că am nimerit prost cu alegerea zilei postării, n-am știut de sărbătoare.
mulțumesc pentru înstelare!

am scris acest poem ca un fel de terapie mai aparte pentru a pune fiecare lucru în căsuța lui. Este explicit și autoexplicit premeditat, pentru că nu te duci la psiholog cu povești metaforice și simbolice ce pot fi interpretate în diverse moduri - ci pui degetul pe rană, o arăți lumii, o expui soarelui și vântului pentru a se usca și a prinde coajă. Și pentru că în această dimensiune nu am avut niciodată un dialog cinstit, care să limpezească puțin relațiile dintre noi. Am înotat în apele vieții paralel, chiar în direcții contrare, tangenta n-a fost posibilă. Și m-am sprijinit de pomii lor - însăși această poezie este o sprijinire, o mărturisire. Și nu am lăsat-o să fie decât între mine și ei, pentru că acum suntem pe planuri diferite. Dar cum poezia are puterea transcenderii, măcar la nivel de energie pură ce trebuia spus, o spun acum.
Mulțumesc pentru vibrație și înstelare, Iulia!

învățăm mai multe și mai temeinic prin exemplu de „așa nu” decât prin exemple pozitive, d-le Lican. Și credeți-mă că le sunt profund recunoscătoare nu numai pentru faptul că m-au adus în această dimensiune și m-au crescut, ci m-ai ales că m-au călit în foc. Precum a fost călit Ahile de mama sa zeița Thetis. Am ieșit plină de răni, m-am zvârcolit ca un șarpe, dar am căpătat puterea alchimizării! Fără ei n-aș fi fost nevoită să fac arheologii dureroase în mine, să descopăr diamantele din adâncuri... Aș fi rămas la epiderma lucrurilor, n-aș fi cunoscut niciodată beatitudinea!
Nu aș schimba nimic din trecut, dacă prețul ar fi lipsa vederii! Ce de valoare din lumea asta se obține fără tribut greu?!
Să vă trăiască părinții și nepoții, d-le Lican! Mulțumesc pentru înstelare!

ca mamă care ai avut grijă să-ți păstrezi viu și efervescent sufletul de copil, ambele ipostaze și nevoile lor, dincolo de câștigul interior indubitabil. Eu votez pentru deschiderea ferestrelor. Închistarea, închiderea în fața celor ale lumii, bune sau rele, în final nu duce la nimic bun. A mă închide dintr-o discreție prost înțeleasă, sau de teamă că voi fi rănită, înseamnă să perpetuez niște traume care în final îmi pot exploda în față. Prefer o rană curată acum unei cangrene!
Mulțumesc pentru adevărata citire și înstelare!

dragă Antonia ceea ce era mai important în tot acest tablou, poate nu prea ușor de asumat și suportat! Și ai dreptate, fiecare cuvânt reflectă un adevăr profund, iar corolarul este finalul! Cred că fiecare trebuie să ne găsim corăbierii de lumină, interdependențele cu aceștia pentru evoluția noastră spirituală. Calea până la „cunoaște-ți adevărul și adevărul vă va elibera” e lungă și plină de teste dar este fabuloasă!
Mulțumesc de citire în infraroșu și înstelare!