Amintiri din vatră

Întotdeauna mi-a părut criptat modul tău de a scrie, ceea ce se aseamănă de cum e și pe la mine, adică amplu în imagini. E greu de descifrat, e mai greu pe un text lung, dar dacă uneori tinzi să îl așezi pe orizontală, lucrurile ”scapără” și capătă poate un fel de lumină deosebită, după intenția poetică.

Mi-a plăcut, are un fel de cheia sol, a inimii. Dar inima este foarte complexă, dincolo de colbul de aur poate unde se așază toate tristețile...

Să ne ridicăm inima din colbul vieții și să fim fericiți.

Un gând pentru bunicuțele pământului (și bunicile) care mai sunt sau care nu mai sunt și despre care merită să se scrie, mult.

E un poem pe care o să îl revăd, rămân datoare și eu cu un poem despre bunica, apoi, mai trec, trec de fiecare dată cu aceeași emoție, culegând rod optic.

par încifrate și încâlcite scrierile mele. Poate unde discursul meu și relația cu lumile interioare și exterioare se desfășoară pe mai multe planuri. Am să mă străduiesc Iulia să trag doar câte un fir din caierul imaginației! :)
Mulțumesc de impresiile de lectură! Și da, bunicuțele noastre merită să fie ținute în amintire ca martore a unor timpuri în care totul avea un echilibru ce nu se mai regăsește acum. Și o liniște pe care noi acum n-o mai găsim atât de ușor!

dragă Antonia că anume finalul dă greutate și vizibilitate esenței. Iubirea ne face văzători și temerari, întru împlinirea destinului! Transmutarea și alchimizarea sunt procese pe care trebuie să le repetăm neîncetat, odată un imperiu cucerit în noi. Stagnarea este involuție - nu ne este permisă odată atinsă o formă de cunoaștere subtilă a eului de lumină!
Mulțumesc de citire în infraroșu și înstelare!

Maria, nevăzuți și neștiuți ne coacem, cu o anume așezare a lucrurilor celeste, molcom, la foc mic. :)
Mulțumesc de înstelare!

la bunica, văd ghereta de lemn, afumată, pe alocuri arsă (luase foc într-o toamnă dar au stins-o repede), vatra deschisă deasupra căreia se fierbea mămăliga (chiar și când în sat se aducea pâine cu camionul), oalele de lut în care se fierbeau mâncărurile pe jar... Gesturile lor erau line, ușoare, ca un ritual dintr-un templu antic. La toate mesele, dimineața și prânzul de la coasă, nu lipsea semnul crucii și mulțumirile pentru că au ce pune pe masă și-s sănătoși - nu lipseau! Seara - era vremea „tăinuirilor” după ce mâncau, în cuvinte puține și lungi tăceri își spuneau părerea despre mersul lumii, mulțumirile și nemulțumirile lor - cu o seninătate aproape cosmică... Acum, prin filtru timpului, pare că era o atmosferă de pioșenie simplă și curată în toate gesturile lor.
Mulțumesc pentru vibrație și înstelare!