Maria Elena Chindea

de ce n-am avut puterea să stau lângă tine pe cruce nu mai întreb ca altădată frate asumă fiecare ce poate din taină sau doar ce vrea însetarea din carne într-un târziu de puls toți

urc la coardă muntele calvarului nu aleg să fiu despicată de-o agonie pe care visceral o reneg și nu scripturile mă ard dimpreună cu spațiul pe care-l pot cuprinde ci noaptea feliată pe

după ce smulg tâmpla din țărână dau reject oricărei vini știu că nimeni nu cade înlăuntru său fără vamă aștept semințele ca pe Iisus am aruncat în apă sfințită muntele calvarului nu mai

să răstorn chiar și-o ceașcă de lume în mine piciorul mi-a alunecat înafara bordurii culorile comune n-au avut aderență la pielea mea de cărbune intermitent respiram sub mister uneori o apnee

la mezat sânge preacurat cine dă cine ia cine ne vede lacrima și râsul strânge focului tribut penitență supremă trag peste chipuri lumina lut împănat de stele suspină muribund

să vindec însetările vieții probez insistent respirații de top uneori singular pasul se-ngroapă în tâmplă femeie până la capătul vremii caut pulsul perfect o beție cu apă nu mi-e străină nu

să mă-nghită tranșee nu festivități ale somnului e perna de vise recuperată înainte de cădere poate ultima sau doar o părere nu mai vreau să-mi port oasele ca pe trofee mortarul cărnii

*o coroană de prisos* atârnăm de ochi plăcuțe pe care scrie „închis” programul de funcționare „reveniți mai târziu peste o viață sau două ar fi cel mai indicat” amerizarea în portalul

m-au încolțit acei speciali îmbrăcați în diplome ca într-un frac scrobit mamă nu mai ai timp mi-au țipat de pe munte visele se-nfășoară într-un ștergar de noapte și se-ncuie-n sertar fluturele

erupții de strigăte măsoară taie timp fără identitate orașul arde oameni cu tălpi dogite frământă disperarea din pietre și ziduri o femeie lividă rotunjește un leagăn la colțul străzii

înot imberb în această lagună a universului absorb prin tălpi lumina din materia insuficient coaptă încât să pot striga victorios este un turbion torid toarce în fir nevăzut caierul

pentru fiecare întrebare ce mi-a fost pat de jeratic las în urmă o piele de șarpe un licăr semnează locul fiecărei chei lăsate să ruginească în mușcătura de fiară a zilei oarbe care-mi

mi s-a tot spus prea înaltă ți-a fost partitura și vocea ta prea mică să-i cuprindă octavele tu ca și alții sunteți doar umbre prelinse din crăpăturile gravitației doar un fluture ascuns sub

în această vară distrofică ai băut până la sațiu porția de cucută din ochi orbi din spaima de-a fi ai excizat adevărul oaselor umerii s-au frânt lumea dintr-o coajă de nucă ți-a aprins

sub sandaua divină colbul nu mai argintează privirea plămânul planetei gâfâie în noaptea densă care-l cuprinde oamenii îi curg ca arsenic în vene fără să-ntrebe încotro este nordul și de ce arde

în lumină îmbrăcată ea privea atât de adânc devenea doar ochi sprijinită de un spațiu subtil însămânța anotimpuri codate de sângele ei sub mască grădina își căuta centrul de greutate ea privea

o ploaie de aer etanș mă-mbracă trei respirații în sălbăticia zorilor cuvintele din mască fac penitență evadate din labirintul cârtiței câmpia dintre tâmple se zvârcolește arsă de secetă

nu urâți femeia din vitrina polimorfă carnea ei de plastic înghite vise înainte de-a încuia noaptea în sertare ți-o spune-n reclame luminoase orașele radiate dar ochiul vostru nu știe câte oase

în pelerina vocalei mă ascund când a spaimă mi se dilată văzduhul nu pot să mă pipăi să fiu în rotația verde a clipei cum să cobor cu lumea în pleoapă fără să uit cine sunt și mă dor prea

sfidător de înalte sunt umbrele postume din vizuina iepurelui trec noaptea din oase prin refluxul speranțelor zdrențuite de somnul negru deveneam tot mai rar privire în lacrima mamei izgonită

voi ști să tac mai intens ca o moarte numărându-mă până la unul doar apa te rupe de ancore se tatuează la nesfârșire un gând bizar ca și veacul aliniez între tâmple caligrafii de păsări cea din