Poezie
Silabe rupte în cer
când pasul meu măsoară timpul
2 min lectură·
Mediu
în pelerina vocalei mă ascund când a spaimă
mi se dilată văzduhul
nu pot să mă pipăi
să fiu în rotația verde a clipei
cum să cobor cu lumea în pleoapă
fără să uit cine sunt și mă dor prea multe chipuri uitate sub mască
efemerul îmi taie pe din două pasul nesigur
cina așteaptă pe masă
eu nicăieri nu răspund celui ce cheamă
nu-mi pasă cât de lung mi-e trupul când se-ntinde pe zare
câtă vreme sunt plin de bornele pelerinajelor cu un fulger în geană
ce culoare au degetele când vreau să mă fur
nevederii din lucruri nu interesează pe nimeni câtă vreme-i sătul
cu vârful limbii măsuram vibrația împachetam frumos
culorile cu păsări mute în coajă
notam conștiincios în jurnal ce adunam dindărătul pupilei
chiar și platoșa credinței e supusă eroziunii
sub fețe multiple
nu mă tem fără de viață când rămân și păsări nebune rotesc timpul în ele
până îl storc de ultimul zbor
apăs pân' la podeaua vederii pedala inimii
distanța e mare când semenul înghesuie în buzunare
iluzii și translucide cioburi din adevărul cel mare
topoganul fonemei susură melodia veacului
aerul e liber de om și poate să se respire curat eliberat de toxine
pe crupa silabelor voi țâșni dintre tâmple
mai viu cu o moarte
001.882
0