Maria Elena Chindea

ascult emisiunea de dimineață dau binețe cuminte orizonturilor ciobite de geruri tăișul destinului se tocește de pleoapa care sonorizează big-bang-uri sub masca anotimpului fricii cuvântul ține

de când m-am dezbrăcat de tine am învățat să calc apa fără să-mi sângereze gleznele de la gravitație curând mă voi întoarce iarăși epiderma de stele mai bogată cu-o moarte înțeleaptă are căldura

respirația spaimei labirinturile cu oameni ghemuiți prin colțuri atrage instinctiv fiara dar și pe dedal cu evantaiul de aripi din timpul unu al duhului să accept fără armură explozia

obrazul pietrei schimbă densitățile aleatoriu îngrășat de sângele toxic timpul își dă licența periodic în mine despărțit în pupilă am picat testul individualității pivotez fără speranță

un colibri a picat în lagună după ce-a traversat marea într-un priveghi discret cerul își lasă pelerina să cadă pe expiație din ciocul deschis soarele se prelinge tăcut zborului violet

gura mea e deschisă de la prima respirație a timpului energia care pulsează răsăritul grădinii se mulează pe dinții de fiară mușcătura ispitei nu absolvă de vina de-a fi orb în ochiul

la cina fără apostoli și taine cu înghițituri mici mi-am băut toate morțile iubite holograma ta privește mirată cum împart umbrelor mustul acidulat al visului rotindu-i verbului a fi axa

ochii sparg orizontul degetele scurmă în noapte până devin ape subterane tribunele se prăbușesc peste mame bătrâni fără picioare copii cu brațe legate de zmeie cenușii infinitul își va termina

ca și cum acest pământ nu mi-ar fi mirosit niciodată pașii tălpile n-ar fi fost martore la aripile pe care le-am scos din cenușă urzeala clipelor comune încă e plină de rănile degetelor

rostogolesc timpul între noi cu viteza luminii să nu-mi rătăcesc bucuriile șoimilor dau pradă umbrele oamenilor ce mi se agață de brațe în turbioanele sângelui scufund profilul cianotic al

mai iute bătrâne un cartof o ceapă lângă un morcov și-o pâine ți-or fi de-ajuns în dimineața târzie cutia de lapte de ieri și cele cinci ouă un festin așteptat cât mai rar să

să ies din beția acestei zile prea lungi fără să închid cătușa peste curcubeie trag o dușcă de viață cu cei ce nu-mi mai sunt țărm de inimă împănat de uriașe epave răscoapte de nisipul iluziei

în curând s-ar putea să plec ilegal fără să mă-ntreb dacă iubesc acest timp sulfuric nu respir cu o parte din mine și doar zidul îmi gâtuie țipătul pisându-l în oase fragile invoc focul să

rabatasem încărcătura de revolte înainte de micul dejun pâinea bine unsă cu spaimă rămânea să mucezească pe farfurie în mâzga discursurilor politicienilor o pupă mușca puțin din lumină dincolo

din lentilă bifocală răsfoiesc cartea cu taine aproape mi se-neacă gândul cu lest de cărbuni la cingătoare o cruce prea grea identitatea fără ancoră de ceruri cuvintele nu au brațe să ia o cină

odată cu prima îmbrățișare m-am rătăcit în camera de rezonanță a inimii tale iubite prea multe instrumente cu note fanate își etalau blazate praful pudră expirată a verii compozitorul cu

poate ai uitat iubite că am dansat odată pentru acest oraș și bordurile lui mi-au devenit coaste sub nopți toride bântuite de fantasma cireșilor primăvara își crăpa ghiocul norocului sub

îmi vreau ochii înapoi cu sau fără dumnezeu care face ocazional pluta în ei toate ființele și lucrurile s-au întrecut să-i liciteze din vremurile șotronului cu îngeri și-al pisicii totemice

mi-am repetat de-atâtea ori că nu-s decât un martor inocent la propriul spectacol să pot simți fidelitatea unei singure dimensiuni fără odihnă hrănesc lumea din timpul meu canibal dimineața

pocnește secunda acestei lumi când o ridici pe inele de viermi apa stătută din vene îmbată renegații îngeri rătăciți în cutele respirației noastre împănate de eu sub ciuperca atomică obstinați

când au raționat oxigenul la care aveam dreptul fără penalizare cu-o viață sfatul mamei a fost să aplic pentru viză doar pentru țări de butaforie acolo se pășea ușor printre oameni fără să

ce rotundă e zarea în pupila plină de verde pielea își desface cataramele sorții în câmpia arată de soare măsoară pulsul cerului în inimă și diagonala sărutului cabrez caii timpului să nu-mi

știu că totul pare că s-a mai trăit dimineața fără parafă de înger iese mototolită din pledul nopții zdrențuit de mister ziua lăuză înghițindu-și copiii pe-o felie de soare își tratează

mă doare viața insuportabil de tare ca să-mi potolesc arșița palmelor am să trimit mesaje despre această lume dintr-o metaforă spartă până am să-i lipesc pereții cu cioburi de curcubeie poate