Poezie
Ecou de curcubeie
„Corăbierii de lumină”
1 min lectură·
Mediu
nu mă mai tem de oameni
în fiecare os simt
vibrația tuturor răstignirilor chiar și pe cele
de paradă
unele scot sunet de flaut
altele ridică tăcerii talazuri asurzitoare
stridențe de tablă sparg timpanul
diminețile trec indiferente cu bisturiile peste chipuri
mamă ce ai uitat să mă naști întreg
jocul se-ncepe cu tine
și azi
eram un haiduc fugărit de înghețuri până în inima pietrei
potera ierbii încă nu-mi prinsese picioarele
tu dădeai la o parte scamele somnului
legănai absentă o fantasmă
un prunc nenăscut
pipăia uterului uscăciunea
sufletul ți se descompunea ușor
sub frunze hipnozele anotimpului nu mai căutau
semințele
zadarnic scufundam brațele în ochii tăi
nici un ciob din chip
nu găseam
un cutremur de mare adâncime
înghițea morțile
arunca zarurile golgotei
peste mântuirea ce refuza să dea semnătură
pe clipa fără de miză
doar tălpile noastre ardeau la fel mamă
și-o inimă ne fura pulsul
081.314
0

nici nu ne-am mira despre câte cioburi ne-ar cresta tălpile
doar tălpile ardeau la fel…
acest gând ce ne dă voie să mai plângem pașii
fiecare cu pasul său
interesant, la ultimul pas toți făloșii caută să-l facă înapoi
atât suntem!!
un text în felul tău, strigi în șoaptă
frumos
++++