- Und\' vă duce, domnule ? - În grădină, somnule. - Ce să faceți, domnule ? - Să mă-mpuște, somnule. - Că au gloanțe, domnule ? - Că au vreme,

Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniți, mersul infricoșetor și-un păr negru, ierbos, crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundație

Grijania ta de dragoste, tîrfă, muiere, Care treci pe bulevarde si puti a tăcere Care umbli-n ureche, cum rîcîi in ochi ... De-as fi meletar, ce

În jurul nostru ca praful pe-o oglindă oamenilor li se termină glasul. La vârsta aceea nu-mi dau seama cum era el, tata. Ala-bala

stăteam în pat cu tine, erai goală și primitoare ca o pernă și-mi curgeau lacrimile pe rotunzimile de fruct fantastic ale sânilor tăi că plâng

Luasem cu mine un copac să ne plimbăm luasem o pasăre să facă diezi am văzut de la ce cai erau potcoavele căzute am avut o mie de brațe ca

tulbure rost... de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus cei ce ați fost înainte de noapte și zi cei ce ați fost, cei ce ați fost înainte de-a

Mă întorceam de la propria mea înmormântare. Fusesem pus să vorbesc despre mine. Dar am uitat unde și am uitat cine Ieșea din țintirim c-un

Lipit de pantalonul înăclăiat și dens vântul are gust înecăcios de acid fenic – tendoane groase de ger se-nalță imens dintre obezile pământului

Înlăuntrul pămîntului ca și înlăuntrul omului culorile pietrelor seamănă cu măruntaiele pomului și cu multe alte rotunde și indefinibile și

Am să mă întorc la voi, sunt sigur...Într-o zi vom fi-mpreuna iar, Virgil, Horațiu. La fel de triști sau detașați de spațiu vom scrie cărți cu vin

Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi, oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi, orasul-idee, orașul cangrenă, oraș adormit mai

Prin inimile voastre trec domnii cu trăsura - sub vânata cangrenă ca sângele sau drupa da, mâinile acestea-mbâcsite ți-au dat cupa murdară, să-i

Cu apele-adormite-n mine de cine știe câte veacuri, mi-au răsărit pe suflet lacuri prin care mișună jivine. În molimă și colcăitul pieirii

Cinele la care ne-am oprit, ogoarele ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele. Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri... Noi am

Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om. Se uitau ploile îndărăt, Eli, și tăceai. Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce

Elohim și toamna destramată Veverița cât un sân de fată. Nebunatic, iedul tău din pântec. E o noapte care doarme-n cântec. Rareori tristețea fu

O singură dată trecem pe-acest drum și niciodată apoi O singură dată și pe urmă ușa tăcerii din noi Bălăbănind pe balamalele ei Se deschide și se

Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră. Șrapnelele ne-njura; curg apele dense cu

Ne ies Caucazii înainte rostogoliți, uriași, întărâtați. Cazematele sunt puse să iscodească – broaște țestoase pe rână. Se cunoaște după

Se sculaseră mărunți niște fluturi, niște munți. Ochii tăi de Criș adânc alergau pe șoldul stâng. Păr cu scoici și păr cu sept

legile oamenilor nu sunt bune la animale și legile animalelor nu sunt bune la oameni legile lucrurilor trebuie să fie după cum e firea

Asfaltul bolboroseste beat pe trotuare conjugat cu talpi de gheta la soare. Ar fi ridicol sa te poti gandi la altceva decat la razboi. Acuma

m-aplec peste cer și adun o umbră sau un glas acum țăndări țipă cineva care n-a murit foarte demult urme dintr-un cult pierdut ultim