Ion Caraion›Poezii

Limbute, pestrițe, cu ochii-ntredeschiși (el habar n-are, dar toată lumea știe) femeile stau să prindă-n pălărie ca pe-un fluture, omul

Dintr-o moarte în alta... Totu-i durere. În fața ei ne bâlbâim și rupem – sunet sec – ultimele verigi. Și tot frunzișul cade la

Ca un lucru vechi, pendula stricată, în amintirea lui de când era mânz, calul a obosit și cată o priveliște care a fost, un peisaj strâns

Umblă prin pod îngerii-n cârji, amiaza de-a bușile. Ca-n cântecul înecului. Fachirii înțeapă cu simboluri păpușile. Sânge și ceară

Arheologi ai propriilor lor urme: cocorii. Fiecare femeie: un pahar. Mortul venise la înmormântare. Era o țară netedă și cărnoasă. Copaci

Trupul părea că nu e trup părea că e suflet. Soarele apunea într-o bijuterie ciudată Obiect inventat Îmblănită zi, căptușită de noapte,

Zăpada-i un băiat care iese de la cinema cu părul vâlvoi și vede o fată râzând nimănui Zăpada-i un cal pe care sări, cu care sui în cer.

Era o seară oarecare. O seară spălăcită. Drumul se excită la trecerea vacilor. Umbrele-mprejur încep să-și care poverile, sacii

M-aleargă moartea și mi-a prins o buclă Tu râul meu de flăcări ireversibil aur tu cumpăna și stolul de păsări de miracol, tu, criza de

Să fi fost taină? Să fi fost lene? A înserat a cântec și-a-nserat fără securea știrbită a lunii. Calm asfințit. Calmă pădurea pe care o

O seară de comprese sau arici din ochiul tău palustru și pragmatic țâșnea prin aer, albăstrind molatec pahare. Totuși, sticla cu furnici.

Lucruri mari din podul iernii, dar de care mare lucru nu e Copilăria urcă și coboară pe-o scară de sfoară Arbori dintr-o noapte

Sub Hășmaul-Mare coborâse cerul întreg. Târzie după-amiază. Chioșcul din obsesii mai visează, toropit de soare și de gâze. Un arțar osos

După chipul și asemănarea mărunt, greu a-nceput să rescrie biografia lui Dumnezeu pe nisip cu un cui bont. Prefaceri peste prefaceri

cerne soarele-n apă dintr-o sită și-aruncă aramă coclită savanții, făcători de dicționare arheologii de mâine, de ieri au – se va spune – și

Când ninge: un orășel de zahăr și săniuțe, în care se văd flaute, brebenei și ionatane. Când bate vântul: viața cutreieră tăcerea și potecile

cineva se-ntoarce din vânt și iar apă și iar pământ și iar neant cine a-nvins? căldări de sâni... și iar bătrâni și iar profeți și

Dimineața munții fac schimb de vocale cu cerul. Drumurile sunt numai drumuri ciobănești. Ascuțindu-și copita de gresii și coarnele de

Tăcerile-și dau restul în mărunțișul rece al banilor din arbori ce cad pe-alei și-n somn. Mă-ntorc în norul meu. O mantie c-un

O stea răsare pe munții ceilalți. Se va stinge-n curând (Brazii-s atâta de-nalți... Norii-s atâta de sus...) cel mai trist om de pe

Am fost prieten cu toate singurătățile. Am aprins lămpi în rătăcitori. Seara beam un ceai sau nici atât. s-au cărări în trecuturi – și iată

Luna-i ca un șoim. Totdeauna trec într-o mână cu luna. Mâna cu omul de lună e gata s-apună...nu-i gata s-apună... Cu-același braț de

Cu agonia și rănile. Unul după o ușă, altul după cealaltă ușă. Azi nu știu cine sunt. Să pui roua la fiert... Care-i nebunul? Pipăim

Să te uiți dezgustat în viață ca la o pată... Mereu vroiam să scap de-o apăsare enormă. De la umăr la cap, mâinile-n formă de plumb au