Convalescență
Dimineața nimănui – Ed. Tineretului 1967
de Ion Caraion(2021)
1 min lectură
Mediu
Sub Hășmaul-Mare coborâse
cerul întreg. Târzie după-amiază.
Chioșcul din obsesii mai visează,
toropit de soare și de gâze.
Un arțar osos cu frunza rară...
Primii sâni... și primele iubite...
Lespezile curții-mbătrânite
ne-au primit sub el odinioară.
Toamna moțăia în neguri burgul,
despuiat și dornic să se culce.
Ți-alergau prin păr, jivine dulce,
soarele și umbrele... Și-amurgul
s-a prelins prin țambrele grădinii,
ți-a cuprins făptura ca netotul,
șoldurilor le-am simțit ciorchinii
și s-a prăbușit pe urmă totul.
M-ai lovit cu pumnii, cu genunchii;
te-ncherbai de pietre și de plante
și le dară degetelor boante
dintr-o dată țepi zbârliți și unghii.
Mai ușure, zbucium, mai ușure!
Mai aproape coapsă, mai fierbinte!
Se-nălțau năluci din oseminte –
și-am plecat de mână prin pădure.
Vântul cald și dulce-al primăverii
și-asculta cum suie păsămite
somnoroși prin frunzele coclite,
către munți – boarii și oierii...
Undeva prin lume (straniu cântec)
unde-și mai destramă-azurul barba,
apunea un soare des ca iarba,
răsărise-o lună ca un pântec.
Și am mers tăcuți, și am mers aproape
până s-a pierdut în fum Hăsmașul.
Dărâmând trecutul și orașul,
se-auzeau – prin noapte – târnăcoape.