Pacienți
Volumul: Panopticum 1943
de Ion Caraion(2009)
1 min lectură
Mediu
Se urneau spitalele pe jos –
niște mari cutii cu sărbătoare,
fiecare pat creștea c-o floare
la obrazul Domnului Hristos.
Înfloreau (Acolo Sus) bujori
zgâriați pe căni de ametist,
brațele-l dureau intens pe Crist
de atâtea rugi, de-atâtea flori.
Luna cât un jnep, cât o femeie,
atârna la geamuri – buruiană,
inimă plângea pe zid: virană
pasăre tăiată-n curcubeie.
Pe la-ncheieturi – e lucru cert –
desnădejdea-și legăna o mână,
ne ungea cu-oleacă de țărână,
ne mușca din zile câte-un sfert.
Noaptea – blid cu oase negre, sparte –
la bolnavi în braț fuma mohârcă,
fiecare ceas ne lua în cârcă
și ne da să bem nițică moarte.
Curțile tânjeau – sublim declin
camerele albe – stranii jocuri –
se cârpeau cu mătrăguni pe-alocuri,
miroase a cruci câte puțin.
Se-auzea molateca prezență,
foșnetele liniștii rotund
ridicau otrăvurile din fund
să spoiască nervii cu demență.
Hăuiau saloanele, pe ganguri
se ciocneau hipnotice siluete,
cei culcați cu seara la perete
alergau besmetici după ștreanguri.
Mâinile crispate-n partituri
ireale bâjbăiau un ton;
adormeau confuz la unison
sfâșiați de-obsesii în custuri.
Iar târziu, spitalele, târziu
ne-au strigat profund din bătătură;
hemoragii de jar puneau în gură
mari garoafe roșii pe sicriu...