Dîrzu Andrei-Ovidiu

Închise ușor usa in urma lui, fara sa o trântească. Usa de lemn se închise cu un scârțâit scurt care ii declanșă ceva in creier, - o bomba sta sa explodeze înăuntrul lui. Se apleca și-și dezlegă

Stăteam cu jumătate din spate spre tine, Cealaltă jumătate către nadir atârna Carne desprinsă dureros fără plânset... Þintuită, zarea deasupra și peste tot Rece și dreaptă – tablă de șah Pe

Cândva mi-ai zis că nu mai crezi în niciun semn Castanii nestrămutați în candoarea lor împrăștiau frunze și somn Și mă privi cumva tăcută, cu ochii mijiți, de parcă nu eram eu “Hei sunt eu, ne

Stejarule, mărite, în ghinda ta amară Lasat-ai umbră deasă pentru-ndrăgostiți I-ai astupat cu râset din frunza-ți tutelară Cu aure dansânde din zeii cei cinstiți. În poala ta de vreascuri, uscate

Tresărim... Ca două suflete de ceară Topindu-se în țintirim. Orizontul apăsă pe noi Coborându-se haotic, bucată cu bucată Frântură de lumină la Înviere. Ne-a mușcat vântul din Miazăzi Ne-a

Două statui atingeau văzduhul cu degetele Pilaștri respirând cocleala amiezii – I-acopereau în straturiile minții Un tremur - că îi vor uita pe urmă... Zugrăveau cu noimă, fără noimă Îi și

Încununați de patrafire Ș-având vocație și chemare Slujesc, grăind de Nemurire Pentru un rating cât mai mare.

Aveai acea aură pe care o simți pe șira spinării când te prind părinții la dulciuri. coșuri fumegânde pe brume uitate flori de gheață pe lacrimi și iriși. Sub coiful de vâsc îți ascundeai

A fost o taină necitită-n urbe Cu-n el și cu o ea, cândva, demult Când zeii își găseau în linii curbe Sorocul ce și-acum îl mai ascult’, Când, dedesubt, în codri, pe-nserat Se pomeneau mânați

E anotimpul acela când ne punem memoriile la uscat în debara Apoi, pe măsură ce Ne cresc anii din unghii, ca niște ere concentrice Ne punem pansamente de vată în guri Râdem nervos Mânjiți cu

Mă întrebam năruit de somn fără vise Cum ar exista lumea fără noi Un arlechin așezat comod într-un jilț Ar face un număr ieftin cu o batistă colorată Iar cortina nu se mai obosi să se tragă Fața

E târziu. Pesemne că nimic nu doarme Pe stele mor licurici în supliciu. Seara se tăvălește pe țurloaie, Și gustă cârceii lunii cu deliciu. Bolțile rumegau zincul din ceatârne. Adulmecai aerul

Am văzut-o odată pe stradă Purta aceiași jeanși cu fluturaș pe buzunarul drept de la spate Părul era ca o vâlvătaie Sub aerul moale de pe aleea cu castani Privea înainte trufașă Părea că nu s-a

Ne ard doi sori de cârpă liniile vremii Doi hipocampi sătui de înhămare Ne tragem sufletul la umbra calcanului de scoici. Straveziul-albastru și amorțeala din catarguri Nu-s ale noastre și