Poezie
Zile desculțe
2, 5 noiembrie, 9 decembrie 2009
1 min lectură·
Mediu
Ne ard doi sori de cârpă liniile vremii
Doi hipocampi sătui de înhămare
Ne tragem sufletul la umbra calcanului de scoici.
Straveziul-albastru și amorțeala din catarguri
Nu-s ale noastre și totuși,
Le îmbrățișăm, fermentăm cu ele
În spiralele concentrice ale cochiliilor
Cândva un car alegoric cu vise.
Pescărușii dau roată de-a valma,
Ochii de sare ne sunt tulburi acum
Nu ne pot fura lumina înglobată dinăuntru
Și sudalmele cu care ne-am pus trăirile
Pe cruguri ca pe niște sârme de rufe
Suprasenzoriale.
Curând soarele va scămoșa în conuri de umbră
Ultimele firmiturile din stelele de mare
Scântei de brichetă ce se sting lent
Poveștile nespuse din adâncuri.
Vântul ne mână gândurile departe
În lumea nevăzută, etanșă ca o clepsidră
Doar timpul se scurge.
Buciumul stelelor îl simțim prin toți porii
Cum își strigă puii pierduți pe timp de ziuă
Prin cale de vapoare ruginite
Prin friguri și feeric.
Broboniți de marea viscerală,
Cerem înduplecare, să ne lase
Să nu ne mai sfâșie pielea cu ghețarii
Că ne-am făcut din limacși scări și storuri
Și luna ne-a fost sfetnic mai cu prisosință.
003118
0