Neliniște

Donna se răsuci pe călcâie și porni de îndată în căutarea lui Matt. Trânti cu zgomot ușa în urma ei, grăbindu-și pașii spre calea ferată de la Black Mill. Nu știu nici măcar de ce alesese drumul cel pietros - pur și simplu o făcuse din instinct. Nu mai parcursese niciodată acest itinerar și, deși era grăbită, călcă cu grijă evitând groprile mai însemnate pe care apa ploilor le săpase cu trecerea timpului. Parcă își lăsa ghidată pașii de o umbră - un spirit ce o poartă pe unde. Iar ea, se lăsa condusă sub forța misterioasă a acestuia ce-i arătă asemeni unui ghid devotat drumul, așezându-i fiecare pas. Curând traversele de cale ferată dezafectată retezară brusc drumul într-o movilă mică năpădită de ierburi, ce sta ridicată aproape nefiresc la câteva palme deasupra pământului. Soarele își începu deja coborâșul agonizant, ascunzându-se printre desișuri și împrăștiind irizații stranii. Apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, se frecă la ochi în lumina aceea ireală a înserării. Uită pentru ce veni până aici. Stătu o clipă pe gânduri rotindu-și dezorientată privirea în stânga și în dreapta, apoi concluzionă verbal: “Ah, da, Matt. Deja se întunecă, pe unde o umbla acum?” Vru să se apropie de mica gară de la Black Mill al cărei cadru întunecos se profilă în aerul acela jilav, dar ceva din forma ei îi inspiră nesiguranță și teamă. Multă teamă. Se trezi că o străbate un fior magnetizant prin tot corpul, ridicându-i părul pe ambele mâini. Vântul începu să vuiască ușor conferindu-i o senzație acută de răceală. Hotărî că nu mai are rost să zăbovească acolo. Matt nu e aici. Dar unde ar putea fi îngăimă ea? Rotindu-se pe călcâie. Se întoarse. Acum își croi drum pe marginea întinderii pietruite, pe iarbă, călcând-o ușor, ca și cum s-ar fi temut că o să trezească pe cineva. Simți o suflare în spate, dar nu de vânt, ci umană, într-un fel. Se opri o clipă și ascultă, asemeni unui copoi, sunetele nopții aduse de vântul răcoros. Nimic. Doar un chelălăit pustiu de câine în depărtare. Se desculță de păpuci. În felul ăsta n-o va auzi El. N-o va apuca de mânecă. Nici nu-i va simți prezența. Îngheță de spaimă. Dar cine era El? Curând, auzi un tânguit ca de voci plângăcioase. Ca un cortegiu funerar ce șușotește cu o ultimă suflare numele lui. Kyle...Kyle O luă la goană și nu se opri decât atunci când zări, la mai puțin de o sută de metri, acoperișul turtit al casei sale. Intră înăuntru și își frecă ambele mâini. Dar nu putu uita numele băiatului. Îi stăruia obsesiv în minte. Kyle, Kyle.