Vechime
de Ion Caraion(2009)
1 min lectură
Mediu
Ploaia care se-ndeletnicește cu creșterea melcilor și a
mohorului
ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări. S-a oprit.
E-o lumină veșteda, bolnavă
cu ceva de bandaj ca apa din tranșee.
Întunericul și vântul au dat de-a rostogolul copacii
și-n locul lor stelelor așează întâmplări.
Cu oasele noastre se vor cânta cântece ciudate
prin orașele de ceață și piatră.
Acolo, pe dealuri, poate
că mai miroase-a ghindă și-a țiței.
Împietriți în nomolul de pe ei
(și-i bâzâie muștele) bivolii cască.
La umbră și balele lor,
vara-și rumegă soarta și-și crește copiii.
Ca un cui în mijlocul odăii,
s-a înfipt tăcerea și pândește.
Noaptea se scarpină de cer și de gard.
Prin liniștea grasă,
țăranii cu călcâiele pline de sânge
se-ntorc în proverbe acasă.
Iar somnul pregetă lângă nevestele-adânci
rezemate de porți.
La vetrele și-n gândul lor,
luna coace cucuruz pentru morți.