Carnet
Volumul: Cântece negre 1947
de Ion Caraion(2009)
1 min lectură
Mediu
În strofele mele, în carte
e cerul de-aici, cu țăranii
pe care i-aduc de departe
întregi, ca de-argint, gologanii.
Să le fur - din ochii triști - cerbii,
vânatul sălbatec să-l prind,
îi caut prin culorile ierbii
ca în Bethleem de colind.
Strofele mele-s cuțite
eu scriu pentru neamul acesta tăcut
cu hemoglobină, cu leucocite
și pumnii ciuruiți de trecut.
Pumnii aceștia mă frig -
eu merg peste tot; numai rar
mă opresc între vânturi și strig:
- bună-dimineața, soare cât un ștergar!
Þărâna fierbinte mă-nțeapă -
dar calc peste grâu răgușit,
c-un junghiu în fiecare pleoapă
și-un mort rămas inedit.
În mine fum, e târziu -
eu, prizonierul durerii,
mănânc terci cu cenușa și scriu
cu unghii, cu dinți, cu mizerii.
Funinginea mă caută acasă,
în șanțuri, om singur, mă cât -
același miros de pucioasă
cu brâncă, e-n tot, și scuipat.
Centura se strânge amar -
din adăpostul acesta temut,
eu scriu cu cerneală de văr,
cu pumnii ciuruiți de trecut.