Ion Pillat

Prefață la POEME INTR-UN VERS ...Poemul într-un vers nu trebuie confundat cu epigrama greacă ori latină, cu rubaiul [rubaiatul - n.n.] persan sau

Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr — Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng — Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng Ca

Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina, care galbenă venea din soare, În

Cum coboram spre apa limpezita De soarele tot mai pieziș pe Prut, Am regăsit frunzarele mai rare Și liniștea poienii de demult. Lumina

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurișul Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor. Din când în când şi-arată luminişul Un ochi de apă moartă. Un

În parcuri frunza cade arămie Pe pajiști unde ieri zâmbise mai. Și în avuzuri lunecă pustie Pe apa-n care dorul ți-oglindeai. Azi singur al

Oprit pe muchea dealului din zare, Ard focuri printre clăi în umbre mari, Podesc cu aur drumul strâmt de care Și scot lumini din sat ca

Sambata 23 iulie 1910 Predeal Am vrut s-ucid iubirea o zi de toamna sura Când vântul frunze d-aur din codri mi le fura Și darnic

Casa veche cu coloane albe, Parcul și mai vechi ca ea; Cerul vânat peste care salbe Pier cocorii-n seara grea. Nucii negri, pajiștea

III. Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

De muguri pădurea e plină și gheața și-a spart-o izvorul, Cocorii se-ntorc și prin zare răzbate lung țipătul lor. Găsim ghiocei pe potecă

Nod din adâncuri, Șarpe al casei, Lapte ca spumă Ia-mi-l din blid. Lapte muls noaptea Pe lună nouă, Miere de-albine Scoasă din

Cum străbatem în răsărit de lună Lumina vaporoasă-a unui vis, Am auzit un dulce zvon de strună Și minunatul viers al lui Hafis. Spre el m-am

Pe culme trei coloane de porfir, Și printre ele cerul pana-n zarea Întinsă de lumina ca un fir, Și — ca o lespede — departe,

Se-naltă chiparosul, columbele coboară. Din cer albesc năframe pe-albastre amintiri. Assisi. Angelusul prin seară sfântă

Boierul tânăr m-a-ntâlnit la iaz, Când soarele pe deal scapă s-apună - Și soarele mi l-a oprit pe iaz, Și nu știu când mi l-a schimbat în

De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zările-s stinse cum e cenușă. Deschide ușa. Toamna ne cheamă. Am împușcat în zăvoi sitarul Din urmă:

Pasăre galbenă-n cioc Bate ușor la fereastră. Umbrele nopții n-au loc În dimineața albastră. Oblon pe suflet căzut De mult - spre cer se

N-auzi pe vale scârțâit de cară? Nu vezi în zare peste sate fumul? Intrară, bade, turcii iar în țară, La munte fug rumânii cu duiumul. Pârjol

Taci — totul nu e decât O slabă cutremurare. Taci — suie numaidecât Păunii lunii din mare. Își lasă cozile lungi Pe înflorirea de

Ce-ți veni de sus, nu-l lăsa să cadă, Ține-ți-l adânc în pământul bun. Ți-a blagoslovit grâul un străbun, Crezul îngropat tainic sub

Zbucnită spumă de val Cu pene pâlpâitoare: Zbor alb pe verde cristal, Zbor negru în soare. Pe mări de cazi îndrăzneț, Ești zarul

Când alții te privesc sunt singur orb, De tine stând aproape sunt departe, Când slobod toți cu ochii lor te sorb, De frumusețea ta n-am nici o

Prin frunză verde-nchisă de anini Privești în ape limpezi până-n fund Nisip de aur tremurând lumini Și pești de-argint încremeniți pe

Și negura în juru-mi creștea tot mai adâncă... Uitasem orgă, ruga și psalm și mântuire, Când dreapta Lui, întinsă în dar de

Dormi, dormi, să te-adorm ți-am adus Fluturii, frunzele, florile Și norii tiviți de apus Ce zboară pe sus, Serile, stelele, zorile, Să

Sub bolta viței înflorită, Cu dulce umbră adumbrită, Ca din icoane răsărită, Zării iubita mea în vis. În chip de sfântă florentină, Cu ochii

Ți-e numele străin ca bucuria Ce-n viață doar o dată o găsești. Ți-e numele senin ca poezia Când, izvorând în suflet, biruiești În zile

Era aceeași luna-n cer, Aceiași brazi pe dealuri, Și apa-n spumă frământa Cântând aceleași valuri. Și tu aceeași tot erai, Cum te

Cad frunzele greoi din pomul înserării - Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat, Ba nu - porumbi brumați pe marmurile scării Ca umbre,

Cu legănări de pântec ca o lună Alunecând sub gingaș val de nor. Își mișcă rar, din umăr la picior, Perfectul arc ce ritmic se înstrună. Și

Pe cărarea unde astăzi Ne-a legat un lung fior. Va veni chiar mâine alta Să-i șoptesc același dor. Și-n izvorul unde astăzi Ca-n oglindă

De ieri albine albe pe via ta roiesc -Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc. Petalele cu aripi de gheață cad domoale Pe un covor

IX La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare Cadența ta în odă, când verbul suveran Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan, La noi ziceau din

X Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vântul În pânze chibzuite nu-și frânge vlaga lui, Și drumului s-așterne în goana

Măslini străvechi, munți numai stânci și colo Culcată: marea ca un cer mai clar. Orice atingi e rugă ori e dar, Și pini în vânt sunt lira lui

Pe geamul înserării văd o floare, Tulpina ei e prinsă în pahar. Stă legănată între cer și mare, Păstrând minunii tainicul lor har. Amurgul o

În geam își desfășoară pânza clar Pe ape înnoptate bricul lumii, Lăsând să-i joace stelele prin funii — Pe punte sufletul veghează

Hrisoave, pergamente și hărți, nu mai ceti: Clădești cu-aceleași slove, oricând, orice știință. Nu-ți legăna durerea cu ritmică silință: Un

— Teatrul antic — Pe cer se perindă lin nourii și Azurul adânc, spălat de lumina. Pe trepte se-așează tăcute, pe rând, Când umbră, când rază

Aș vrea să fiu Oigur nomad, Călare-n vânt să mă avânt, Și noaptea prin păduri de brad La Selenga să-ncerc vad Poporul meu

VI Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia; Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt. Cibela-mpărătește pe rodnicul pământ, Și

Îți pleci pe liniști de iaz Prin umbre profunde Nostalgică sete și azi, Amurg de-o pătrunde. Te chemi. Luminos că-n pervaz În taină

II Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat, Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat Să-mi stai,

Ivit cu luna intră în livezi, Când răsuflând în magică tăcere, Din crengi pe selenarele zăpezi În troieniri de vis cad grele mere. Stă

Spumă, fulg, vânt, val, nisip și ploaie, Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile și ani - Totul se scurge, totul mă lasă, fuge și moare În

Nisipul cald oprise luntrea. Valul Se trase înapoi și legănatul Adormitor pieri treptat pe plajă. Din țărm la piscu-n nouri, sub

XII Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol, Prin câinii

VII Cu armonie simplă de linii și lumină Trezindu-ne comoară gândurilor adânci, În tragică splendoare prin dezolate stânci, Se profilează

I Ajuns acum pe culmea vieții, înainte De a descrește-n umbra ținutului tăcut, Zeiță înarmată cu lancie și scut, Stăpân deplin pe cuget,

Când pentru mine ceasul de somn bătuse iar, Când lampa din odaia copilului ieșise, Lăsându-mă în umbra obloanelor închise, Ducând cu dânsa

Când ai un cal în spume Și suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag! Se-ntinde-stepă, crește Din zări în zări

Plângi, nimfa, ziua stinsă în izvoare Pier oile luminii pe prundiș. Pastorul gol ți-ascunde sub frunziș, În somn destins, un trup rodit

VIII Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde, El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți, Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin

IV Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte La umbra unui dafin ce n-are veștejiri, De gloria lumească, de secile vrăjiri A’

O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii, Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt, De Don Quihote-n lupta cu morile de vânt Zărite

Cu mintea-n zare ziua stă năuc, Slab, cu ochi stinși și tulburi cum e iazul. Nu-i știe nimeni pasul vechi, necazul, Ce trupu-n post și veghe

Când seara țese umbră prin odaie, Din jilț de vremi privind oglindă, stai - Un singur fulger o cuprinde mai Înfricoșat ca ochii de

Cade umbra timpului pe lan. Unde-s arăturile de an? Grâul crește des cu spic crestat Unde floarea soarelui ne-a mângâiat. Stolul de hulubi

Și val, și barcă au atins nisipul Deodată și deodată mi l-au dat Umbritul țărm și-n depărtare chipul Balcicului de-amurguri

Când pe turlele cetății medievale Flori de umbră, liniștite, s-au lăsat, Sună tropot și răsună-n vale Ca un cântec bătrânesc și măsurat. Trec

Buratec pe foaia de nufăr Plutește pe ceruri de iaz, Întâiele stele când sufăr, Pe pajiști de ape și-atlaz. Drac verde al verii,

Mi-ai ars coliba de cioban, Și turmele mi le-ai răpit, Strămoșii mi i-ai necinstit, Iubita, tu mi-ai pângărit, O, Timur Khan! De-un neam

Cămilele calcă pe stepe Ca valuri pe mare. Se leagănă stepele noastre Ca apele marii. Un foc scânteiază pe stepe Ca steaua pe

XI Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit, Și iată peste dealuri lumina și-a oprit Din toamnă

Suflet: cer întins pe-o seară Tristă ca un zvon de-argint, Prin ce magic labirint Păsările-n tine zboară? Zile cu obraz de moarte Și cu

V Precum prin crâng, în umbră, o pasăre țipă Din zborul ei rănită de vechiul vânător Și te ajunge glasu-i sunând sfâșietor Când vrea și

III Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii, și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

Când zorii tăi se-aprind în dimineață, Îmbrac, tăcut, o noapte tot mai grea. Și val de stele dacă tragi pe față, Un soare sec și sterp e

Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereții De calcare unde-n umbră alipiți de veci,

Ca să suim la Tine, rămână-n vale casă, Azi sufletul ne cere desăvârșitul cuib. Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasă, Și rugile cu care

Era odată la Medina, O fata ca o iasomie, Era un cântăreț odată Care-și zicea pe struna dorul. Doi ani stăpân și rob durerii Trai

XVII. Nu-s vindecat cu totul, Senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am

XIV. Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, Zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

Cum scoica zvârlea pe plaje păstrează În golul ei freamătul mării sălbatic În mine talazul vremii lăsat-a Un suflet păgân. Poseidon răsară

XII. Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol. Prin

Bunicul meu aicea se odihnea odată. Pe banca de lemn rustic așază-te și tu, Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu Și mama — o fetiță ca

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol

Pe vârful dealului de unde vezi Albastrul șes al vremii și al zării, Răsar cu seara, zvelte, din livezi, Și albe ca fecioare-n portul

În spate zid de stânca arde-n cer Pe care torc cununi vulturii. În față, prăvălită-n golful clar, Umbrirea verde stinsă a pădurii. Sfințită

XVIII Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut. Erai aici, în suflet. Profilul

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămăși – sau teamă vi-i de

Mă-ntorc ta tine, Argeș, o, râu de-odinioară, Pe drumul de fânețe ce fuge printre clăi, Dar unde mai sunt astăzi, să ție-aceleași

Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă. Pe țărmuri, undeva, se-nalță

Și zicea pilda această: oarecine avea un smochin în via lui sădit (Biserica de altădată) Din via în terasă vezi marea și Balcicul Orașul

XIV Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

În casa veche, părintească, Stau iarăși, singur, la Miorcani. Da tot trecutul sa m-oprească, Dar vremea fuge ani de ani. Ce am făcut - o,

Am fost, cândva, stăpânul de pe lanuri Azi stăpânesc un parc — nu mi-e destul. Am dat cu drag terestre oceanuri De pământ gras și negru, prea

XIII Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă O inima de flăcări pe palidul stufiș, Prin seara prelungită de soarele pieziș Cum

XV Din Helicon coboară iar cele nouă muze Înconjurând altarul cu pasul lor pios. În număr și-n cadență suind armonios Eterna poezie li

Albe coloane, zei reci, Trupuri fără de pată, Frunză cu freamăt de veci, Vreme nedezlegată. Ram de măslin milenar, Umbre plăpânde și

De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi Cu sălciile-n muguri și ierburile moi, Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi și goi — Și apă pe sub

Banchizele, diamante șlefuite Pe cari zăpada lunii ninge clar, Își duc solemn spre zarea ce le-nghite Fantastice corăbii de cleștar. Pe cer

XVI În căutarea prăzii de aur a cântării, Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit. De hiperboreene furtuni nebiruit, Scăpai din

Pe ceardacul meu foșni sfios Lung o aripă în tremur — Rândunea din stol picată jos, Ori un înger cu îndemnuri? Bate-n lemnul porților

Rodit se-ndoaie ramul și mâna se ridică Deschisă ca o cupă sfințită pentru har. Căci vine iarăși vremea când frunză cea mai mică Primește de

XVII Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat Atât

Pe-aleea ulmilor amurgul Cum plouă cu bănuți de soare, Ne cheamă șipotul sub stâncă Din glas de umbră și răcoare. Pe ramuri nalte

De pe podele urcă valuri moi De umbră și pe masă se întind. Oglinda-și limpezește iazul mort Într-un izvor cu seară

Motoc, capul lui Motoc vrem... Norodul e-n vâltoare. De patru zile-n rand Se zbate, se împinge. Nemulțumit și gol. Mereu lovește zidul

Dar netezind alene al rochiei larg fald, Domniță-nlănțuită de vrăji medievale, Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale, Ascultă