Ochelarii bunicii
de Ion Pillat(2005)
1 min lectură
Mediu
Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimic,
Doar pozele din rame vechi au întinerit…
Dar din adânc de-oglindă, în față, mi-a zâmbit
În jilțul ei – ca-n vremea când eram mic, bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii ei au foșnit?
Prin ușa zăvorâtă „ei” intră în odaie.
E o fetiță: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e băiatul acela liniștit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu…
Nu vreau să-l știu…nu pot să-l știu… E prea târziu!
De omul chel și rău, rămân legat pe moarte.