Cum străbatem în răsărit de lună Lumina vaporoasă-a unui vis, Am auzit un dulce zvon de strună Și minunatul viers al lui Hafis. Spre el m-am

Se-naltă chiparosul, columbele coboară. Din cer albesc năframe pe-albastre amintiri. Assisi. Angelusul prin seară sfântă

Și negura în juru-mi creștea tot mai adâncă... Uitasem orgă, ruga și psalm și mântuire, Când dreapta Lui, întinsă în dar de

Era aceeași luna-n cer, Aceiași brazi pe dealuri, Și apa-n spumă frământa Cântând aceleași valuri. Și tu aceeași tot erai, Cum te

Cu legănări de pântec ca o lună Alunecând sub gingaș val de nor. Își mișcă rar, din umăr la picior, Perfectul arc ce ritmic se înstrună. Și

De ieri albine albe pe via ta roiesc -Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc. Petalele cu aripi de gheață cad domoale Pe un covor

— Teatrul antic — Pe cer se perindă lin nourii și Azurul adânc, spălat de lumina. Pe trepte se-așează tăcute, pe rând, Când umbră, când rază

Aș vrea să fiu Oigur nomad, Călare-n vânt să mă avânt, Și noaptea prin păduri de brad La Selenga să-ncerc vad Poporul meu

Spumă, fulg, vânt, val, nisip și ploaie, Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile și ani - Totul se scurge, totul mă lasă, fuge și moare În

Când ai un cal în spume Și suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag! Se-ntinde-stepă, crește Din zări în zări

Plângi, nimfa, ziua stinsă în izvoare Pier oile luminii pe prundiș. Pastorul gol ți-ascunde sub frunziș, În somn destins, un trup rodit

Cu mintea-n zare ziua stă năuc, Slab, cu ochi stinși și tulburi cum e iazul. Nu-i știe nimeni pasul vechi, necazul, Ce trupu-n post și veghe

Când seara țese umbră prin odaie, Din jilț de vremi privind oglindă, stai - Un singur fulger o cuprinde mai Înfricoșat ca ochii de

Buratec pe foaia de nufăr Plutește pe ceruri de iaz, Întâiele stele când sufăr, Pe pajiști de ape și-atlaz. Drac verde al verii,

Cămilele calcă pe stepe Ca valuri pe mare. Se leagănă stepele noastre Ca apele marii. Un foc scânteiază pe stepe Ca steaua pe

Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereții De calcare unde-n umbră alipiți de veci,

Era odată la Medina, O fata ca o iasomie, Era un cântăreț odată Care-și zicea pe struna dorul. Doi ani stăpân și rob durerii Trai

Cum scoica zvârlea pe plaje păstrează În golul ei freamătul mării sălbatic În mine talazul vremii lăsat-a Un suflet păgân. Poseidon răsară

XII. Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol. Prin

În spate zid de stânca arde-n cer Pe care torc cununi vulturii. În față, prăvălită-n golful clar, Umbrirea verde stinsă a pădurii. Sfințită

Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă. Pe țărmuri, undeva, se-nalță

De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi Cu sălciile-n muguri și ierburile moi, Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi și goi — Și apă pe sub

De pe podele urcă valuri moi De umbră și pe masă se întind. Oglinda-și limpezește iazul mort Într-un izvor cu seară

Motoc, capul lui Motoc vrem... Norodul e-n vâltoare. De patru zile-n rand Se zbate, se împinge. Nemulțumit și gol. Mereu lovește zidul