Ion Pillat›Poezii

Taci — totul nu e decât O slabă cutremurare. Taci — suie numaidecât Păunii lunii din mare. Își lasă cozile lungi Pe înflorirea de

Zbucnită spumă de val Cu pene pâlpâitoare: Zbor alb pe verde cristal, Zbor negru în soare. Pe mări de cazi îndrăzneț, Ești zarul

Ce-ți veni de sus, nu-l lăsa să cadă, Ține-ți-l adânc în pământul bun. Ți-a blagoslovit grâul un străbun, Crezul îngropat tainic sub

Dormi, dormi, să te-adorm ți-am adus Fluturii, frunzele, florile Și norii tiviți de apus Ce zboară pe sus, Serile, stelele, zorile, Să

Prin frunză verde-nchisă de anini Privești în ape limpezi până-n fund Nisip de aur tremurând lumini Și pești de-argint încremeniți pe

Pe geamul înserării văd o floare, Tulpina ei e prinsă în pahar. Stă legănată între cer și mare, Păstrând minunii tainicul lor har. Amurgul o

În geam își desfășoară pânza clar Pe ape înnoptate bricul lumii, Lăsând să-i joace stelele prin funii — Pe punte sufletul veghează

Măslini străvechi, munți numai stânci și colo Culcată: marea ca un cer mai clar. Orice atingi e rugă ori e dar, Și pini în vânt sunt lira lui

Îți pleci pe liniști de iaz Prin umbre profunde Nostalgică sete și azi, Amurg de-o pătrunde. Te chemi. Luminos că-n pervaz În taină

Ivit cu luna intră în livezi, Când răsuflând în magică tăcere, Din crengi pe selenarele zăpezi În troieniri de vis cad grele mere. Stă

II Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat, Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat Să-mi stai,

I Ajuns acum pe culmea vieții, înainte De a descrește-n umbra ținutului tăcut, Zeiță înarmată cu lancie și scut, Stăpân deplin pe cuget,

Când pentru mine ceasul de somn bătuse iar, Când lampa din odaia copilului ieșise, Lăsându-mă în umbra obloanelor închise, Ducând cu dânsa

Cade umbra timpului pe lan. Unde-s arăturile de an? Grâul crește des cu spic crestat Unde floarea soarelui ne-a mângâiat. Stolul de hulubi

Și val, și barcă au atins nisipul Deodată și deodată mi l-au dat Umbritul țărm și-n depărtare chipul Balcicului de-amurguri

III Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii, și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

Când zorii tăi se-aprind în dimineață, Îmbrac, tăcut, o noapte tot mai grea. Și val de stele dacă tragi pe față, Un soare sec și sterp e

Mă-ntorc ta tine, Argeș, o, râu de-odinioară, Pe drumul de fânețe ce fuge printre clăi, Dar unde mai sunt astăzi, să ție-aceleași

Și zicea pilda această: oarecine avea un smochin în via lui sădit (Biserica de altădată) Din via în terasă vezi marea și Balcicul Orașul

Am fost, cândva, stăpânul de pe lanuri Azi stăpânesc un parc — nu mi-e destul. Am dat cu drag terestre oceanuri De pământ gras și negru, prea

Albe coloane, zei reci, Trupuri fără de pată, Frunză cu freamăt de veci, Vreme nedezlegată. Ram de măslin milenar, Umbre plăpânde și

Rodit se-ndoaie ramul și mâna se ridică Deschisă ca o cupă sfințită pentru har. Căci vine iarăși vremea când frunză cea mai mică Primește de

Pe ceardacul meu foșni sfios Lung o aripă în tremur — Rândunea din stol picată jos, Ori un înger cu îndemnuri? Bate-n lemnul porților

Dar netezind alene al rochiei larg fald, Domniță-nlănțuită de vrăji medievale, Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale, Ascultă