Ion Pillat›Poezii

Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina, care galbenă venea din soare, În

Casa veche cu coloane albe, Parcul și mai vechi ca ea; Cerul vânat peste care salbe Pier cocorii-n seara grea. Nucii negri, pajiștea

Nod din adâncuri, Șarpe al casei, Lapte ca spumă Ia-mi-l din blid. Lapte muls noaptea Pe lună nouă, Miere de-albine Scoasă din

De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zările-s stinse cum e cenușă. Deschide ușa. Toamna ne cheamă. Am împușcat în zăvoi sitarul Din urmă:

Când alții te privesc sunt singur orb, De tine stând aproape sunt departe, Când slobod toți cu ochii lor te sorb, De frumusețea ta n-am nici o

Ți-e numele străin ca bucuria Ce-n viață doar o dată o găsești. Ți-e numele senin ca poezia Când, izvorând în suflet, biruiești În zile

Sub bolta viței înflorită, Cu dulce umbră adumbrită, Ca din icoane răsărită, Zării iubita mea în vis. În chip de sfântă florentină, Cu ochii

Cad frunzele greoi din pomul înserării - Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat, Ba nu - porumbi brumați pe marmurile scării Ca umbre,

Pe cărarea unde astăzi Ne-a legat un lung fior. Va veni chiar mâine alta Să-i șoptesc același dor. Și-n izvorul unde astăzi Ca-n oglindă

Hrisoave, pergamente și hărți, nu mai ceti: Clădești cu-aceleași slove, oricând, orice știință. Nu-ți legăna durerea cu ritmică silință: Un

Nisipul cald oprise luntrea. Valul Se trase înapoi și legănatul Adormitor pieri treptat pe plajă. Din țărm la piscu-n nouri, sub

O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii, Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt, De Don Quihote-n lupta cu morile de vânt Zărite

XIV. Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, Zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

Când pe turlele cetății medievale Flori de umbră, liniștite, s-au lăsat, Sună tropot și răsună-n vale Ca un cântec bătrânesc și măsurat. Trec

Mi-ai ars coliba de cioban, Și turmele mi le-ai răpit, Strămoșii mi i-ai necinstit, Iubita, tu mi-ai pângărit, O, Timur Khan! De-un neam

Bunicul meu aicea se odihnea odată. Pe banca de lemn rustic așază-te și tu, Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu Și mama — o fetiță ca

Suflet: cer întins pe-o seară Tristă ca un zvon de-argint, Prin ce magic labirint Păsările-n tine zboară? Zile cu obraz de moarte Și cu

XVII. Nu-s vindecat cu totul, Senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol

Pe vârful dealului de unde vezi Albastrul șes al vremii și al zării, Răsar cu seara, zvelte, din livezi, Și albe ca fecioare-n portul

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămăși – sau teamă vi-i de

În casa veche, părintească, Stau iarăși, singur, la Miorcani. Da tot trecutul sa m-oprească, Dar vremea fuge ani de ani. Ce am făcut - o,

Banchizele, diamante șlefuite Pe cari zăpada lunii ninge clar, Își duc solemn spre zarea ce le-nghite Fantastice corăbii de cleștar. Pe cer

Pe-aleea ulmilor amurgul Cum plouă cu bănuți de soare, Ne cheamă șipotul sub stâncă Din glas de umbră și răcoare. Pe ramuri nalte