Ion Pillat›Poezii

Aici își îngropară bunicii mei copila, În loc ferit de-arșița, de viscol și de vânt. Colinei închinară iubitul ei mormânt, Legând de dealul

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte La umbra unui dafin ce n-are vestejiri. De gloria lumească de secile vrăjiri A vremii-nșelătoare

Unde-s frunzele-pădurii? S-au pierdut. Unde-s norii, călătorii? S-au pierdut. Unde-i râul ce ne-a dus copilăria Pe oglinda lui de gheață? S-a

Nu voi ara cu plug de lemn pământul Strămoșilor în pas de bou. Sămânța N-oi azvârli de orz și nici porumbul Nu l-oi sădi. De talpă îmi lipește

Când una după alta iubirile de tină Și-or desfoia obrazul în somnul meu de veci, Când trupurile calde de dor și de lumină Din brațe mi s-or

Sân mic și crud de piersică pietroasă, Sân brun, bătut cu efigia vieții, Obraznic sân de fată sănătoasă, Sân aplecat pe fuga tinereții. Sân

Nu e moscheea sfântă, în nopți de Ramazan Când umbra de pe lespezi se-nalță ca o mare, Și candele-atârnate de boltă, funerare Veghează stranii

Pe drumul de la vii de unde marea Se vede ca un lan de stânjenei Purtând lumina serii peste ei, Răsare sarcofagul sur ca zarea. Doar

Toamna urcase pe cer Fum lung de zboruri deșarte. lazul sub sălcii stingher, Seară mai ștearsă pe zări și tot mai departe. Ce căutăm noi

A fluierat un tren departe,-n vale — De-aci la el ce multe veacuri sunt! Sub munte, unde schitul se prăvale, O toacă sună și-a tăcut în

Ți-am citit din nou povestea și frumoasele-i cuvinte Iar răsună ca un bucium lung, fermecător în minte Trezind tainic în pădurea amintirii rând pe

Desăvârșire-ascunsă-n mii de gânduri, Și-ntr-o petală fiecare gând; Înșiruire de chilii păstrând Tot duhul lor chiar de le smulgi din

Când până-n zări e câmpul numai iarbă În jocuri de lumină și de vânt, Când herghelia se repede oarbă Și-l vântură cu coamă la pământ, De-mi

De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori, Gătit sub bolta verde și vie a pădurii. Ai adormit în raiul din slovele scripturii, Tu,

Cu oase uriașe, povârnișuri Căscate-n gura iadului, legendă De țări pietrificate de-un descântec Necruțător. Răpi albe și surpate În

O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii, Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt, De Don Quihote-n lupta cu morile de

Îndură-te, părinte, și dă-ne alt idol! Frământă iarăși lutul și fă-te iarăși faur! Din nou pe noi domnească încununat cu laur Prin

Lin trandafirul din pahar Lăsând petala lui să cadă Sărută roza de zăpadă Din apa cu albastru har. La doi păstori de porțelan De Saxa:

Prin ulmii de sub vie, pe deal, mai știi tu casa Ce-albește ca și oul în cuib sfios de foi? Mai știi tu cerul serii cu fețe ca mătasea Și clopotul

Soldați de plumb, eroii copilăriei, când Visam pe Moș Crăciunul și magica-i cutie, Din care, ca din basme, oștiri o să ne vie Pe mese, pe

Sub lampa de faianță cu verde abajur Visez tihnit în iarna ce viscolește-n jur. E-n zori: trag cu băgare de seamă de cocoși- În brazi, de

Nod de năpârci, șerpi vajnici cât brațul și cât cotul, Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt, Ciorchine de șopârle - pământul

La lumina lunii vreau la noapte Să-ți arunci năvodul de pe țărmul Insulei, de unde marea poartă Argint-viu pe tavă peste care Licăresc în

E roiul de albine sau numai amintiri?