Ion Pillat›Poezii

Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut. Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut, Și ceasul lui pe

Copil, aprindeam lumânări de ceară, Mă-nchinai cântând la icoane sfinte Și pășind simțeam că-mi merge alături Mântuitorul. Ca băiat visai

Doamnelor, domnilor, de-mi dați voie, Cu un femur v-arăt pe Tata Noe. C-un ochi de sticlă prinsă de ochean, V-aduc din ceruri pe

Priveam alături din pridvor În ceasul blând al serii La vraja zilelor ce mor Prin zarea primăverii... În noi ce căutai,

Rugat-am norul călător Pe necuprinsul mării: - Din suflet smulge-mi vis şi dor, Dă-mi farmecul uitării! Și el, fugarul, le-a răpit, S-a

Nici-un catarg. Valuri se sparg Pe dună. Pe-al mării larg Nici-un catarg. Pe-al zării gol Pescarii-n stol Răsară. Să dea

Am fost, o Sakya Muni, acela ce visase -Viteaz fără putere și vultur fără zbor - Năprasnic să vâneze popor după popor, Dar, neputând

Vezi, raiul e o casă din Muscel, Tot prin livezi de stele sui la el. O casă albă cu ferestre mici, În care îngerii sunt rândunici Și

Când noaptea mi se lasă pe pleoapă, Ursită zilei de-astăzi de-a apus, Vuind mă fură vremea ca o apă Și-o iau pe firul sângelui în sus. Mijesc

O simți deodată toată, cu o cutremurare, Cum stăpânește peste micimea ta de om.

Din lira pentacordă cu strunele de-aramă Eu voi cânta la noapte sub cer fosforescent În murmur de talazuri și în bătăi de ramă, Pe când

Ca vremea nu se-oprește, ca moartea nu-l aud.

Băiat e sau femeie? Doar capul se-ntrevede Și bustul ce-n penumbră alunecă. Ai crede Că mugurul, la floare nu s-a deschis deplin. Ca fund:

Albastrul șters al cerului de seară. Coboară ca să-nalțe chiparizi Întunecați, din cari pieziș zburară Colunii albi. Lungi gene să

Trirema se șterge prin asfințit, Cu dânsa suspine deșarte... Ecouri fugare au amuțit, Departe se-aud... mai departe. Trec plângeri de

VI. Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia; Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt. Cibela 'mpărățește pe rodnicul

Prin somnul care-mi scapă în noaptea ce revine Un ceas în depărtare răsună liniștit Bătăile lui limpezi vâslesc încet și pline De vremi

De-atâtea nopți fumam otravă... E iarăși un oraș malez Cu luna galbenă, bolnavă, Pe plantațiunea de orez Perfect pătrată ca o

De-atâta amar de vremi se sihăstrise Că talpă îi prinsese rădăcină. În iască putrezită barbă i se Schimbase, lacrămile în rășină

Întâia stea clipi în zare. Vântul Porni prin stuf cu aripă de păsări, Apoi stătu. Se auzi deodată Rostogolirea valului, departe, Urcând mereu

Grădina, unde tânăr am învățat iubirea, Copaci înalți, pe care și vara, și-amintirea Îți țes în taină mreajă de gânduri și de foi, Și tu,

Ating cu anii toamna și, precum Pădurea mea din suflet își așterne Frunziș brumat pe veștedele perne, Tot ce mi-a fost străin s-a stins

Cât vezi cu ochii: numai cer Și flota norilor gonaci. La ancoră câțiva copaci, Pe țărmul marelui mister. Te simți grăunte de

Într-un conac de țară părăsit Și unde nu venisem niciodată, În toamnă și-n tăcere ți-am găsit Ovalul pur ca un obraz de fată. Oglindă,