Ion Pillat›Poezii

Același freamăt trece-n crâng, Aceleași ape-n văi se frâng, Căzând din stâncă-n stâncă, Același a rămas și-acum Conacu-n margine de

Se leagănă și astăzi, când vântul suflă-n frunză, Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac. Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac! îi duc

Un val de umbră crește pe șesuri cenușii. Sub grindină de tropot se culcă iarba moale. Din negurile vremii vin negre herghelii Mânate ca de

Biserica, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare Și cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim, Uitată-n fundul mahalalii - în

Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag Și prin frunzișe luna cernută-n ceață fină, Poiene necosite de mult și miros vag De

Scandat pe drumul vremii copita lui răsună, Umplură tot pământul fugarii semizei... Dar noaptea câteodată, în nopțile cu lună, Când fiecare

Și-a pus, se vede, Domnul pământul în cuptor De coace ca o pită sub un cer dogorâtor. Prin iarbă arsă greieri cu țârâit prelung Tăcerea

Când suie caldă primăvară, La piersicul cu frunze mici Slujind din zori și până seară, De-omizi îl apăr, de furnici. Îl scap de grindină, de

Și-au prăbușit imperii înflorirea, Cetăți din slăvi s-au scufundat în lut, Nisipul dus de vânt e așternut Pe unde-au fost Niniva şi

Piere, brâu cusut cu aur prins în boabe de mărgean, Nilul presărat cu ibisi în a zilei agonie. Nici-un zgomot de lopată, nici-o șoaptă nu

Neguri se lasă greoi Pe câmp, pe sub dealuri și lângă Lungi ape-nghețate-n zăvoi, Sălciile mugur n-au încă, Nici floare zarzării

Mai stai visând la munții, ce șoimi și aur poartă? Pe vale Arieșul șoptind îl mai auzi? Pribeagă lângă Argeș, vădană printre duzi, Biserica

În vale iar tălăngile răsună Și pier sunând a vremuri vechi pe drumul De toamnă, ce coboară către țară... Rămâne muntele pustiu și

Din filele vremii uitate-n ierbar, Din vorbe străine și sure, Vei ști să rechemi lumini de cleștar, Vuiri și umbriri de

Coboară, dorule înfrânt, De plumb o aripă rănită Și taci. Nu plânge nici un cânt Credință pururi izgonită. În lut te culcă, dorul

Aud tălăngi din văi cum vin spre mine... Amurgul piere lunecând prin aer. Mai trist se face-al șipotelor vaer, Mai tristă pacea sfântă-a

Peste miriști lung răsună chiote de vânători... Să intrăm în crama veche ... Printre butii-nalte-ascultă! Cum în pivnițe boltite, zăvorât cu

Luceferi ard pe mare și nu mai sunt sirene! Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene, Cu trupul lor de spumă și coadă de delfin, Prin

Stă marea ca o treaptă de senin Pe care urcă insula-n lumină, Și templul din pădurea de măslin Se-nalță gol și viu ca o

Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină, Visez, ori ți-ai schimbat aievea învoltul trup într-o tulpină? Că ramuri brațe

Orașul se scufundă și orice deal dispare... Și nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgân. Am lepădat prin moarte a cărnii

XIII. Din toate numai roza ce-n moarte mai încheagă O inima de flăcări pe palidul stufiș, Prin seara prelungită de soarele

Cântece de dor I. Foaie verde micșunea. Fă-mă, Doamne, iarnă grea Apele să le încheg, Oltul să-l podesc întreg, Badea roibul să-și

Copilul adormind privește focul. Sar veverițe roșii pe podele, Alungă aur granguri prin perdele Și lupii umbrei suri își mută locul. Și