Ion Pillat›Poezii

M-aplec pe tine ca pe arătură Plugarul însetat de verde grâu - Va crește spicul galben pân-la brâu, Când totul m-amăgește și mă

De-ai suferi cumplit, n-ai țipa tare; Adâncul tău cu umbre nu-l sporești; Decât luceafărul pe bolți cerești, Un foc de târlă, noaptea, e mai

Căsuțele cetăților bretone. Cu spatele-adus și șoapte guturale, Înghesuite-n șiruri monotone, Se-nchină-n umbră naltei catedrale. Bat

Cu coamele de flăcări ies din mare, Suflând prin nări învăpăiate zori, Tuspatru caii soarelui, prin nori Trăgând un car cu osii arzătoare. Și

În plin azur cresc negri chiparoșii Sus pe colină-n albul cimitir: Cu rădăcina-n moarte stau setoșii, Sorbind lumina fără de umbriri. Sub

Gorgane, taine unde își dorm regii Un dor neogoit de pribegiri - Sub iarba stepei vălurind umbriri, Călare stau cu arcu-n mâini

E ceasul când amurgul s-a stins în heleștee, Când se podește apa lor rece cu cleștar, Când luna în pustiul tăcutelor alee Declină printre

Ogarii Tăi, o Doamne, -mi dau de urmă, I-aud chefnind ne-nduplecat prin zări. Zadarnic fug în mine și-n uitări Adânc m-ascund de apriga lor

Înalt și dur, în ghimpi legat, El singur viu din zare-n zare, Stă candelabru verde-n soare. Nisipuri ard în lung, în lat - Sub za de țepi

La moara rea vin care la făină Și nu e grâu curat ci e neghină De suflete ce au trăit haină Viață neagră de păcat și vină. La moară stă în

XI. Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică Și-l strânge galben vara la pieptu-i însorit Și iată peste dealuri lumina și-a oprit Din

Pe piatra asta veche la care vii, cadână, Cu vasul de aramă în seară la cișmea, Ședea Samarineanca tăcută la fântână Așa cum stă de veacuri

În vis visai de un copil: ca-n vise Cu ochii mari, cu zâmbet iertător... Sub un cais în floare adormise; Departe dus de visul domnitor, Nu

Pe marginea fântânii și-a odihnit, amforă, Cu sânul mic și tare, cu brațul gol, Biblis. Nevinovat privește cu ochiul ei deschis, Cu-aceeași

Cu valu-i roz pe ceruri azurii A-ncremenit aerian migdalul - Sineala golfului își frânge valul Molatec peste scoici trandafirii. E-atât de

Stă scris de veci că-n ceruri fiecare Din muritori să-și aibă câte-o stea Ce-i hotărăște fericiri sau grea Năpasta, cu aceeași

Cu ape verzi-albastre, fără teamă, Foșnind prin ierburi, izvorând pe prund, Ies șerpii - când din fluierul rotund Întărâtarea lor umbrit

Și-a strâns în mușchiul crud, în cuib de foi, Sfiosul zbor cu aripi noi - În ciripit de zori tremurători S-a risipit de-atâtea ori. Din

L-am fost văzut pe zidul unui "palazzo"-n Sienna Necunoscutul meșter de care nu se știe Nici numele nici viața, ci numai că trăise În veacul

Când ai un cal în spume Și suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag! Se-ntinde-stepă, crește Din zări în zări

Le știe. Cântărind uscate cepe Din ochi numai, a și văzut în zori: Albastre, roșii, albe, mii de flori Pe strat, când anotimpul lor

E seară - brazii lung șoptesc Și stă telega-n poartă. E seară - brazii lung șoptesc, S-așterne drumul strămoșesc, Iar dorul lui ne

Îți dau o sferă de cristal: În soare arde clar și rece; De ea se frânge vânt și val, Prin ea lumina lumii trece. Privind la raza ei nu

Soarele, pierind prin ceață cu lunară amăgire, Înserata lui ființă risipește împrejur - Și desprinde-n depărtare ca un cărăbuș