Ion Pillat›Poezii

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei Și murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecând venea, Mi-am ctitorit viața pe dealurile

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și

Pe scrinul scund, pe masa de mahon Cleștarul cupei picură amurg. Pe liniștea lăutei fără zvon, Pieziș petale de lumină curg. Atinsă, struna

L-a trezit, vorbind în vânt, o tocălie, Din căpița de fân proaspăt și curat Unde Timpul ațipise noaptea-n vie- Dar ciudos pe lemnul prost, a

În odaia scundă moare focu-n vatră Colo pe firidă pîlpîie opaiț Pe un drum de țară, cîini zadarnic latră... Nici un sfînt la noapte n-o să stea pe

Sunt satul cel adevărat, cel unde N-au casele nici poartă, nici ferești. Mă calci- și pasu-ti dă să se cufunde, Și timpul sună-a gol, când mă

Fereastra ta deschisăa e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide... Pe mare trec trei păsări mari și țipă... În pene albe poartăa

Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă, Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan, Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul

Mă nasc la han odată-n săptămînă, Mi-e pântec cobza, fluierul mi-e os. Nu pot trăi de nu mă țin de mână Flăcăii dârz sau fetele sfios. Ce chiot

Sunt satul strâns în punct pe o hârtie: Paing în drumuri negre, ca-ntr-o plasă. Privindu-mă școlarul o să știe Ce nume port, în ce județ și

Pe ruguri verzi ard flăcări in inima pădurii.

Am pironit în cuie nalte drumul Să n-o pornească razna-n porumbiști- Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug numai când tu te miști. Întindem

Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare Vin ghețarii cete-cete pribegind din Polul Nord. Nu-i fior prin valuri clare și în zare nu-i

Vin herghelii scăpate cu coamele vâlvoi, Vin valuri îmbrâncite în tropot de furtună Și peste stâncă sare năvala lor nebuna- Dar iată promontoriul

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Te întâlnesc și-aici- Ce drag mi-e ceasul! M-am aurit acuma de chindii. Îți maresc umbra, sufletul și pasul Spre satul unde trebuiai să vii. Te

Sub lună casa albă; o piatră de mormânt.

La casa amintirii cu-obloane și pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De când luptară-n

Trei stele funerare-n amurgul primaverii Se profilează-n umbre subțiri pe ceruri roze, Adăogînd cerești dar reci apoteoze Fiorul amintirii, al

Din suflet înghețat în nemurire Ca lacul sub sclipirile de ger, Un patinor, despoleind tăceri, Înscrie-n zodii semnul său subțire. În

Pe sunet de fluier în sus Prin veac izvorât din vecie Se intră în țra pustie A mitului ce ni l-a dus. Cu luna, cu stelele sus Înalta lui

Păstorul tânăr sta pe piatra alba Pe care dăltuit se mai vedea.

Privirea ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide Pe mare trec trei păsări mari și țipă. În pene albe poartă fremătarea Furtunii

Pe plajă-n arc de soare, unde marea Cu val rotund de mii de ani a stat, Îi văd, lungit pe-o rână, doar spinarea Și trupul gol în bronz