Ion Pillat›Poezii

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei Și murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecând venea, Mi-am ctitorit viața pe dealurile

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și

Pe scrinul scund, pe masa de mahon Cleștarul cupei picură amurg. Pe liniștea lăutei fără zvon, Pieziș petale de lumină curg. Atinsă, struna

L-a trezit, vorbind în vânt, o tocălie, Din căpița de fân proaspăt și curat Unde Timpul ațipise noaptea-n vie- Dar ciudos pe lemnul prost, a

În odaia scundă moare focu-n vatră Colo pe firidă pîlpîie opaiț Pe un drum de țară, cîini zadarnic latră... Nici un sfînt la noapte n-o să stea pe

Sunt satul cel adevărat, cel unde N-au casele nici poartă, nici ferești. Mă calci- și pasu-ti dă să se cufunde, Și timpul sună-a gol, când mă

Fereastra ta deschisăa e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide... Pe mare trec trei păsări mari și țipă... În pene albe poartăa

Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă, Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan, Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul

Sunt satul strâns în punct pe o hârtie: Paing în drumuri negre, ca-ntr-o plasă. Privindu-mă școlarul o să știe Ce nume port, în ce județ și

Mă nasc la han odată-n săptămînă, Mi-e pântec cobza, fluierul mi-e os. Nu pot trăi de nu mă țin de mână Flăcăii dârz sau fetele sfios. Ce chiot

Pe ruguri verzi ard flăcări in inima pădurii.

Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare Vin ghețarii cete-cete pribegind din Polul Nord. Nu-i fior prin valuri clare și în zare nu-i

Am pironit în cuie nalte drumul Să n-o pornească razna-n porumbiști- Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug numai când tu te miști. Întindem

Vin herghelii scăpate cu coamele vâlvoi, Vin valuri îmbrâncite în tropot de furtună Și peste stâncă sare năvala lor nebuna- Dar iată promontoriul

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Te întâlnesc și-aici- Ce drag mi-e ceasul! M-am aurit acuma de chindii. Îți maresc umbra, sufletul și pasul Spre satul unde trebuiai să vii. Te

Sub lună casa albă; o piatră de mormânt.

Trei stele funerare-n amurgul primaverii Se profilează-n umbre subțiri pe ceruri roze, Adăogînd cerești dar reci apoteoze Fiorul amintirii, al

Din suflet înghețat în nemurire Ca lacul sub sclipirile de ger, Un patinor, despoleind tăceri, Înscrie-n zodii semnul său subțire. În

Pe sunet de fluier în sus Prin veac izvorât din vecie Se intră în țra pustie A mitului ce ni l-a dus. Cu luna, cu stelele sus Înalta lui

La casa amintirii cu-obloane și pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De când luptară-n

Păstorul tânăr sta pe piatra alba Pe care dăltuit se mai vedea.

Privirea ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide Pe mare trec trei păsări mari și țipă. În pene albe poartă fremătarea Furtunii

Pe plajă-n arc de soare, unde marea Cu val rotund de mii de ani a stat, Îi văd, lungit pe-o rână, doar spinarea Și trupul gol în bronz