Ion Pillat›Poezii

Tot mai miroase via a tămâios și coarnă Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc… Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; Ce vrea cu

Din tren, în zori, văd cerul ca o apă Prea limpede cu scoica lunii-n fund. Plopi înalți la luminișuri dau să-ncapă: Iscoade sunt și zările

Þi-aduc omătul liniștit ce-apasă, Cu fulg ușure, ca o piatră grea Pe țarină, pe suflet și pe casă – Þi-l las pe geamuri preschimbat în

E graiul tău cu frunza verde Cu freamăt tânăr de pădure: Grai de cioban noptând pe plaiuri Cu turmele la foc de stâni, Grei de plăieș pornind

Pe drum mergeam alături. A toamnei melodie Tăcută se lăsase cu seara peste vie; Prin codrul de rugină, pe pajiștea pustie, Simțeam același

O frunză verde a sărit din iarbă În apă – sperie stelele din lac Ce tot clipesc din ochi și se întreabă De dă iar toamna-n foi… E un brotac. Un

Lumina lunii pline alunecă în casă. Toți înecații nopții și-nalță în oglinzi Ca-nape fața albă și iar la fund o lasă Când, luna ca să iasă,

Nu sunt al lui, dar satul e în mine; Trăiește-n sufletu-mi cu toți ai săi. Simt cum mustesc în sângele din vine: Copaci și case, oameni buni și

La cotitura drumului din vie Ce suie-n limpezimea lui Prier, În zori de zi m-opresc să nu mă știe Un piersic proaspăt înflorit pe cer. Cum se

Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară El ce privește toate cu ochi de înțelept – Și voi urma poteca de mult, suișul drept Prin via

Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn, Cu brațe noduroase și cu atletic trunchi Înțelenit în vie, deși pân-la genunchi I s-a urcat

Fântâna cu platani de lângă țărmul mării La care ne-am oprit cu umbra în amurg În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării, De valuri ce se sparg,

În liniștea de aur a serii, omul ară… Și plugul greu și boii și el, par jucării De lemn pe șahul negru și verde din câmpii: Deasupra lor

Vin fetele cântând la vie Pe cap în coșuri duc amurg. Toți strugurii striviți de soare În rază purpurie curg. În urma lor, purtând la

Din deal, la crucea drumului de-ajungi, Când umbrele se fac mai lungi, La gârla liniștită de cobori, Îți cântă roata unei mori. Dintre arinii

Cobor pe câmp odată cu-nnoptarea, Sunt pretutindeni și nu-s nicăieri, Mă prinde pitulată nemișcarea; Dar pier, cu glasul tare de mă

Coboară, dorule înfrânt, De plumb o aripă rănită Și taci. Nu plânge nici un cânt Credința pururi izgonită. În lut te culcă, dorul meu. Dormi

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf; Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană: Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf Și ochiul viu în seara

Întinși pe floarea fânului, pe claie, Visăm în miezul nopților de vară… Prin ramuri răsturnate vântul trece Cu glas de val rostogolit

Pe pagina de cer senin, de-o oră Un Dumnezeu – pesemne caligraf – Ne-ncurcă-n scriitura lui sonoră Și taie zarea-n dungi de telegraf; Apoi ne

Cu versul meu n-am vrut să plac mulțimii, Nici snobilor puțini să țin isonul; Am zis doar pentru mine jocul rimii De mi-a venit, curat în

Ca penele de șiță, o aripă Fantastică se-nalță din coceni – Din brațe dăm să te oprești o clipă La morile de vânt din Crăiniceni. Surorile

În luna în care pălesc trandafirii Pe veșteda scoarță de foi ruginii, În inima tristă îndemnul iubirii Foșnește și crește și-așteaptă să

De ce-ai tăiat copacii de la Stânca? Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut? N-aveam izvorul clar ce-l naște stânca, Și umbra mea în tremur