Ion Pillat›Poezii

Izvorul amintirii se pierde ne-nceput... Același fân în floare ne urmărește-n luncă Și rugăciunea serii nădejdea își aruncă Pe dealul

Când soarele stropește cu jaru-i alb Balcicul Și marea argintie și coasta de argint, Migdalii dorm pe dealuri și pe nisip caicul Și

Acuma pe vecie ne leagă împreună Viața, amintirea, un leagăn, un cămin. În sufletele noastre nimic nu e străin. Îngemănat-am inimi ca sunete

Ca un nebun o noapte întreagă, piept la piept, Îmbolnăvit de friguri, cu inima-nsetată Te-am strâns luptând zadarnic să-mi sting dorința

Cu ochi adânci, prea mare în fața ta prea albă Pe fundul alb al pernei, păreai - simbol ciudat - Neprihănită sfântă cu chipul preacurat,

Mai albă ca brațul ales, Brăzdată de-o vană viorie, Pe plajă în zori am cules O piatră rotundă și vie. De unde adusă nu știu De val, din ce

Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete, Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete. Așa cum altădată încet s-a așternut Când odihneam

Toamna și-a întins marama de aramă pe zăvoi; Taie aerul cu zboruri mici și frânte, rândunele; Frunze cad și-n praf de aur, de la munte

Pe curtea mănăstirii îmi deschid, Ca peste visul sufletului, geamul. Tăcerea e de piatră: un molid Și-a-ncremenit în luna plină

Cădea-n Siraz o seară de safir, Urcau cipresi, havuzuri, minarete Columbe albe se lăsau încete. Saadi ținea în mâni un

Prin cleștarul apei limpezi, când amurgul o desfide, Cresc din adâncimea umbrei turle nalte de mărgean. Un oraș-nălucă doarme ancorat în

Pe coasta ce coboară lină Purtând smochini, migdali și duzi, Spre marea de-un albastru negru Pe care-o vezi și n-o auzi. Prin pietricele cu

Ți-aduc migdale verzi ca ochii tăi, Ca inima smochine pârguite De patimile verii: să le iei Plocon în palma mâinilor lipite. Ia

Pe câmpul alb ca foaia de hârtie S-a zugrăvit ca-ntr-un abecedar Un iepure dând iama pe moșie Și, fugărindu-i urma, un ogar… Și-un vânător

La căpătai i-au pus o lumânare. O viață împietrește, și o ceară Când umbra cade pașnică în seară, Învie steaua ei pâlpâitoare. Din

Între oglinzi și umăr lângă umăr Cu mine, mă privesc la infinit: Multiplicat ecou ce m-a orbit, Sau adevăr, pe-același când îl număr. În

Cântecul păsării sus, Cântecul apelor jos Și eu ca un trunchi de stejar Prins între ele: — ”Pasăre dă-mi Trilul tău, clar. Murmurul tău, Apă,

Cucul și-o privighetoare Au pus gând să mă omoare: El îmi fură ziua toată, Ea în noapte mă deșteaptă. Cucule cu pană sură, Tu de mine

Amurgul suflă aur verde-n geam — Un pom cu foi de foc e un mărgean, Sub pavăza tomnaticului ram Se-aprinde somnul apei din

Deschide-te naturii ca mugurul luminii Și sparge închisoarea îngustului tău trup! Simțirile să-ți fie albinele grădinii, Brăzdând în zbor

Oh! cucul și un curcubeu - Credeam că-n veci n-o să mai vie! Și grâul verde pe moșie Și barza albă cu zbor greu Și-un ram de piersic roz în

Tot ce-am trăit mă prinde cu blestem Ca după ploaie crengi în picurare. De groaza vremii de-astăzi nu mă tem Ci, peste ani, de umbra-i

Jos în portul cu caiace Adumbrit de chiparoși, Ca să stau trei nopți aice Cumpărai doi ochi frumoși, Doi ochi mari și-o gură mică Și

Pe câmpul neted, ca o masă verde, Un joc de domino s-a resfirat Pân' ce amurgul – jucător ce pierde – Îl strânge grabnic și-l aruncă-n