Ion Pillat›Poezii

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămeși – sau teamă vi-i de

Ecou necunoscut al cărnii mele, Din care lumi pierdute vii zălog Precum pe bălți coclite cheamă stele Făr-de păcat. Și tainic

Tu, amforă, ce porți pe tine Pecetea visului elin Desmormântata din grădine Umbrite încă de măslin. Turnat-ai vin bălai ce face Un cer de

Pe ceruri amurguri revin. Ascultă: Un clopot sună tainică dojană... Vuiri de vânt și freamăte și șoapte Descresc și cresc și tac pe

Potir amar ... viață, băutură, Cu tot mai mult venin când anii scad: Iubirea otrăvită prinde ură. Paradisiacul vin se face iad. Când josnici

În soarele amiezii rotesc încet ereții. Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal. Prin munți pleșuvi arinii pasc praful și scaieții. Din

Amurgul pe cetate biruitor își lasă Să lunece alene o nevăzută plasă. În mreajă ei de umbră, cu fire de argint El prinde vânătorii visărilor

Ți-aducem cal, un steag, un arc Și câmpul fără zări ca apa, O, lasă plugul, zvârle sapa Și fii al stepelor monarc! Aruncă strigăt de

VIII. Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde, El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți, Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin

M-a părăsit azi lumea, ca și haina Uitată colo,-n cui, Și singur stau împărtășit cu taina Ce n-o pot spune nimănui. Îmi las toiagul, praful

În zgomot de potcoavă și freamăt de stejar, Centaurii din noapte se nasc în herghelii. Mă înfrățesc cu ele cărărilor pustii: Prin ramuri

Pace pe noi, glas de cimpoi și lună. Izvoare plâng; departe-n crâng răsună. Prin codrul nins, ce cânt s-a stins pe strună? Timpul trecut, în

Sunt gospodar în satul meu Miorcani. Muiere, prunci, nevoi belșug: o casă - Și floarea rea a soarelui, de ani. Pe zidu-i alb o umbră-albastră

XVIII. Te-am regăsit, de mintea-mi cu-atâta mai aproape Cu cât credeam, Ascunso, mai mult că te-am pierdut. Erai aici, în suflet,

Cu drag am deslușit-o cea din urmă În parcul plin de frunze seci; Mai mandră de-a fi singura nu turma: O roza cu petale reci. Ascunsă în

Hrisoave, pergamente și hărți, nu mai ceti: Clădești cu-aceleași slove, oricând, orice știință. Nu-ți legăna durerea cu ritmică silință: Un alt

găsit pe marginea mării Robi neîntregiți noi suntem de-a pururi... Prin alții-ncercăm a noastră ființă, Nebuni, s-o-nchegăm în chinul

Decât să fiu cu gândul piatră grea, Mai bine aripă ființei pure. Și-n loc de jocul sterp cu vorbe sure, Logodnă faptei vii aș

Se-aprind luceferii, se-aprinde Pe stepă luna s-o colinde; Și-un aprig dor, păgân mă prinde Să sar în șea. Al meu e cerul și

Iar zbârnâie cobză în vuiet ușor, S-aprinde pe ceruri lin nor după nor, Și plopii din vale se tânguie-n vânt; Domol te cuprinde al serii descânt

Acolo unde-a fost popas și cântec De lăutari și sfat de cărăuși Tăcut pătrunde-al lunei lung descântec În hanul fără geam și fără

Mijeau ca licuricii în noaptea aurie Gondole luminate pe Marele Canal: Uita Veneția toată sub măști de carnaval Și-n foșnet de mătase că

Ca ieri izvorul curge în amforă de lut, Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii Podoabă și-o

Veveriță, care n-ai Casă, curte și alai, Legănându-te îmi stai Sus, pe ramură, ca-n rai. C-o alună-n gheare mici De nimic nu-ți pasă,