Ion Pillat›Poezii

Cum coboram spre apa limpezita De soarele tot mai pieziș pe Prut, Am regăsit frunzarele mai rare Și liniștea poienii de demult. Lumina

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurișul Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor. Din când în când şi-arată luminişul Un ochi de apă moartă. Un

În parcuri frunza cade arămie Pe pajiști unde ieri zâmbise mai. Și în avuzuri lunecă pustie Pe apa-n care dorul ți-oglindeai. Azi singur al

Oprit pe muchea dealului din zare, Ard focuri printre clăi în umbre mari, Podesc cu aur drumul strâmt de care Și scot lumini din sat ca

III. Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

De muguri pădurea e plină și gheața și-a spart-o izvorul, Cocorii se-ntorc și prin zare răzbate lung țipătul lor. Găsim ghiocei pe potecă

Pe culme trei coloane de porfir, Și printre ele cerul pana-n zarea Întinsă de lumina ca un fir, Și — ca o lespede — departe,

Boierul tânăr m-a-ntâlnit la iaz, Când soarele pe deal scapă s-apună - Și soarele mi l-a oprit pe iaz, Și nu știu când mi l-a schimbat în

VII Cu armonie simplă de linii și lumină Trezindu-ne comoară gândurilor adânci, În tragică splendoare prin dezolate stânci, Se profilează

VIII Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde, El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți, Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin

X Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vântul În pânze chibzuite nu-și frânge vlaga lui, Și drumului s-așterne în goana

IX La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare Cadența ta în odă, când verbul suveran Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan, La noi ziceau din

VI Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia; Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt. Cibela-mpărătește pe rodnicul pământ, Și

XII Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol, Prin câinii

IV Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte La umbra unui dafin ce n-are veștejiri, De gloria lumească, de secile vrăjiri A’

V Precum prin crâng, în umbră, o pasăre țipă Din zborul ei rănită de vechiul vânător Și te ajunge glasu-i sunând sfâșietor Când vrea și

XI Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit, Și iată peste dealuri lumina și-a oprit Din toamnă

Ca să suim la Tine, rămână-n vale casă, Azi sufletul ne cere desăvârșitul cuib. Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasă, Și rugile cu care

XVIII Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut. Erai aici, în suflet. Profilul

XIV Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

XIII Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă O inima de flăcări pe palidul stufiș, Prin seara prelungită de soarele pieziș Cum

XV Din Helicon coboară iar cele nouă muze Înconjurând altarul cu pasul lor pios. În număr și-n cadență suind armonios Eterna poezie li

XVI În căutarea prăzii de aur a cântării, Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit. De hiperboreene furtuni nebiruit, Scăpai din

XVII Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat Atât