A patra elegie
de Ion Pillat(2004)
1 min lectură
Mediu
Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul
Sătucului din vale urcând la dreapta, fumul
La stânga mea pe ceruri al unui stol, departe.
Și eu aici, în golul vieții. Singur între
Pământul ce rămâne și zilele ce zboară
În anotimpul tainic. Cu greul meu, cu pasul
Ce sună surd de parcă mă urmărește pulsul
Străvechiului meu sânge foșnind a veșnicie,
Gonindu-mă din astăzi spre nicăieri. Cu gândul
Cules de mult, cum este cules tot câmpu-n toamna
Târzie unde stărui. Aud prin ceața serii,
Din sat, lătratul jalnic al câinelui în lanțuri,
Din cer, tot mai în zare, sfâșietorul țipăt
Al păsării pornite spre pribegie. Unde
Să merg de-acum? Pe cine să mai aștept? În iarnă
La staul se întoarce asin și bou s-aștepte
Pre Domnu-n scutec. Singur pe pragul îndoielii,
Pe pragul veșniciei și-al vremilor mai singur,
M-opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul
Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul
Topindu-se la stânga cu stolul meu în zare.
Și eu aici. Dar umbra se-ntinde, ziua scade.