Atelier Literar

când s-au împlinit zece puncte, după după ce ne-am regăsit aparent fără voia noastră voiam să plec departe, în fiecare zi, cât mai departe de tine dar tu rostogoleai spre mine două-trei minciuni,

am obosit să mai aştept, veşti de la tine o conversaţie adevărată care să-mi liniştească sufletul când am putea să ne aşezăm pe burtă şi să vorbim doar noi doi, oameni unghie şi carne unul lângă

M-am dus la baltă să prind ceva pește, că banii de mâncare se cam terminaseră. Aveam un câine, trei undițe și câteva râme atât de slabe, de parcă pământul însuși le-ar fi retras dreptul la

​În mintea mea te-am îngropat de zeci de ori. Așa se învață absența — repetând scenariul până când pământul nu mai pare o surpriză. ​Ți-am auzit suflul penultima dată, o vibrație subțire între

În dimineața în care am început să modific mersul ceasului lui Anton Bîrsan, în oraș nu exista nicio urgență. Transportul public funcționa. Rețeaua de apă nu înregistra pierderi. Cele patru

când drumul spre ţara minunilor nu are finanţare iar strategiile guvernamentale nu se ocupã mai deloc cu miracolul înfloririi ce nevoie ce viaţã ce sã facem cu atâta bine când fericirea de a avea

Purtăm în ce suntem Ceea ce devenim Înainte de a fi fost. Șerpi care se dezbracă De ceea ce îi învelește Pentru a rămâne Ceea ce sunt. Îmbrăcați și dezbrăcați Spre a ne păstra natura, Din când în

nu am remușcări despre felul cum privesc cerul și ascult ploaia nici de faptul că mi te-am făcut bărbatul care își lasă nopțile în poalele mele fierbinți vin zile când târâtoarele își lepădă

Se rup fonemele din poezie, În curcubeu se scutură arginți, E roua doar o iudă rozalie, Mă strânge rima vieții între sfinți. Se naste-n frunze moarte o vioară, Pe ape curg mătănii de cuvânt, Un timp

În falduri de umbră, o voce-n derivă Își leapădă gravul și sumbrul ecou, Devine o șoaptă stingheră, tardivă, Ce-aduce în haos un suflu înnoit. Misterul se țese din fire de ceară, Pe fusul tăcerii

Unde ești, Natalia? Ce mai faci, cum o mai duci? Nu mai știu nimic de tine de mult, de prea mult timp. Mai tragi de zile, ca 'nea Costică de funia clopotului din turnul bisericii de la marginea

Cred că prima dată când am înţeles ce înseamnă să mori, aerul nu mi-a mai ajuns. Îmi aduc aminte clar sfârşirea din piept şi senzaţia că nu mai am loc în cameră. Am deschis fereastra şi am încercat

flori metise aer de mare acustic valuri și pânze în crochiuri sărate solitudinea orizontului grafic unde nuntite dezvelind dantele de spumă catarge înserate care vibrează în vântul din muguri de

Îți pun inima mea sub cruce să-ți fie vas și lărgește-o, Doamne, să nu cadă vreo picătură pe alături, mai rămâi pe cruce să-i fii umbră până îți înfloresc trandafirii la picioare.

eram la marginea visului toamna se strecurase printre frunzele hibride carnația florilor se decupase din harta pietrelor fire de lumină se împleteau în orizonturi de cenușă aerul glisa în stoluri

Pentru o clipă, am crezut că ajunsesem într-un viitor pe care nu mi-l dorisem, dar pe care îl acceptasem fără să-mi dau seama. Nu mai existau preoți. Nici biserici. Cei apăsați de păcate se așezau

Drumul o lua pe aici până mai departe și noi îl urmam fără să știm ce va fi din noi la o cotitură mai încolo. Prieteniile noi se bifurcă în cântece în revers. Batem tamburul pe strada veche și