Atelier Literar

Un influencer se plimbă prin București cu telefonul într-o mână și microfonul în cealaltă. Oprește trecătorii. Le pune două întrebări. — Cine a fost Mihai Viteazul? — Ăla care a unit țările

am prins un zbor al cuvintelor de la mine spre ieri alunecare între amintiri pătate de dor mototolite și aruncate între clipe mă doare lipsa ta ca o rană crestată pe inimă mă doare ființa

uneori te desenam întreagă, în cărbune pe o cămașă din piele de bărbat nu știam cum doare, înspicat poate din cauză că n-am mai avut niciodată o femeie care sclipește în pumn delir de lumină vorbind

E dulce dorul ce străpunge zorii și-mi pune-n brațe amintirea frumoaselor tale mâini, pe care numai pentru câteva clipe, le-am putut adora. Mirosul caișilor înfloriți, mâinile tale îl purtau și

Bătrânul are gândirea în palme Bătrânul are toată istoria familiei sale în urechea vuind, ce nu mai vrea să audă zgomotul și furia lumii de-afară. Cartografierea păcatelor și a greșelilor de 91 de

Din puținul timp ce mi s-a dat, la început a fost înghesuială mare. Se împingeau în mine, pe unde găseau loc. Unele au plecat repede, fardate, speriate de aglomerație. Altele lăsau bilete

Un sărut pe spin de trandafir Am alunecat până pe tulpină și buzele acum suspină, însângerate, note parfumate. Și acest dulce-amar se transformă într-un singur „dar” al trandafirului

bineînţeles cã ar fi necesarã o instruire înainte de a te risipi în cãutare cred iubito dar nu mai promit nimic cred cã o parte din tine e aici în aceste cuvinte şi în frunzele ce-mi zboarã prin

E abur, și-i noapte, și-i lună, Nu dorm, dar visez că sunt viu, Copacul din curte cioplește în mine, să-și facă sicriu.

Cafeaua, balansoarul, căștile ce îmi redau pianul — toate mă duc într-o altă lume, de demult. Colțul meu de rai, de sub vișinul bătrân, unde stau adesea și citesc, scriu, privesc. Închid ochii și mă

Înainte să fie noapte, ne luminau lumânările. Somnul nu era somn. Era, de fapt, o poveste. Ce-au făcut nea Ion cu tanti Gica la tataie Grigore și mamaie Joița, la mormânt, la cimitirul cel

ce nu este disperarea de a fi fericit ci mãsura cu care încercãm sã o mãsurãm ca nişte tâmpiţi obsedaţi de cuantumuri delimitãri şi tot soiul de clasamente sterpe precum cel mai cel din cel mai

are balta peşte, dar poate că mie mi-a îngheţat inima cât să fac o mutare decisivă pe tabla de şah şi mila mea s-a ascuns, a săpat în adânc mult prea departe de legământ pentru că a fost aruncată,

Nu mai știu să-ți vorbesc. Anotimpurile toate s-au stins în grădini suspendate-n eter. Cântecele ni s-au rătăcit cu scrisorile de dragoste, ca bărbatul acela din cartea aceea scrisă la nord-vest de

Simt cum se prăbușește ceva în lăuntrul meu. Memoria își pierde treptat certitudinile, se face lut și praf, ca o dâră de cenușă pe pereții unde s-au șters demult icoanele. Coborâm pe niște trepte

Există oameni pe care nu-i pierdem într-o singură zi. Îi pierdem încet, aproape imperceptibil, în intervalul dintre două cuvinte nerostite, dintre două orgolii care refuză să se plece, dintre două

Oare unde se duc lucrurile frumoase atunci când nu mai au voie să se întâmple? În ce încăpere a timpului se ascund cuvintele nerostite, privirile care au înțeles prea mult și întâlnirile care n-au