Friedrich Nietzsche

Omul este ceva ce trebuiește depășit. Făcut-ați voi ceva, să-l depășiți? Ce e maimuța pentru om? Luare în râs, rușine dureroasă. Așa va fi și

293 Masca binevoitoare – Se întîmplă adesea în relațiile cu oamenii să fie necesar să purtăm o mască binevoitoare, de parcă nu am ghici motivele

483 Dușmanii adevărului. – Convingerile sunt dușmani mai primejdioși adevărului decît minciunile. 484 Lume sucită. – Un gînditor este mai aspru

On the Prejudices of Philosophers 1 The will to truth which will still tempt us to many a venture, that famous truthfulness of which all

... Barbatul adevarat vrea numai doua lucruri: primejdia si jocul. De aceea isi vrea femeia ca jucaria cea mai primejdioasa. Barbatul este mai

Dar Zarathustra, cotind dup-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-și azvârlea mădularele ca un apucat și-n cele din urmă se

Ce înseamnă a fi distins? - Îngrijire în toate aspectele exterioare, în măsura în care acest aspect îngrijit delimitează, ține la distanță,

Da! Din ce mă trag iau seama! Ard nepotolit ca flama, Și mă mistui, mă frămînt. Tot ce-apuc se face pară, Tot ce las ca scrumul

THE ANTICHRIST by Friedrich Nietzsche Published 1895 translation by H.L. Mencken Published 1920 PREFACE This book belongs to

On Truth and Lies in a Nonmoral Sense (1873) By Friedrich Nietzsche Once upon a time, in some out

The Use and Abuse of History (1878) By Friedrich Nietzsche Forward

Învățat-ați acuma cântecul meu? Ghicit-ați ce vrea? Ei bine! Haideți! Oamenilor superiori, cântați-mi acuma cântecul, roată, pe rând! Cântați-mi

Minune ! Mai e-n zbor ? Se-nalță și nu fîlfîie măcar ? Dar cum de-i suitor ? De unde-această forță, frîu și far ? Lăsînd viața jos,

1891 THUS SPAKE ZARATHUSTRA by Friedrich

Semnul de foc Aici, unde din mari crescut-a insula, un altar zidit prapastios in sus, aici, sub ceru-ntunecat, si-atata Zarathustra focul

M-am oprit de curand Intr-o noapte albastra pe pod. Venea de departe un cant: revarsa picaturi aurii peste fata baltii in tremur. Muzici,

Detest și stăpînirea, și-ascultarea; Supunere ? O nu ! Nici dominarea ! Cel ce de sine nu se teme nu-nspăimîntă: Cel ce-nspăimîntă doar conduce

4. The Despisers of the Body TO THE despisers of the body will I speak my word. I wish them neither to learn afresh, nor teach anew, but only to

Þi-e nevremelnicul Doar simbol ! Cade Drumul, părelnicu-n Poetice nade... Lumea-n cerc se spulberă Rost după rost: \"Dat\" - zice-l

„Apune, scapătă!” – cârtiți în voi; Într-adevăr: coboară jos, la voi! Extazul lui devine-amărăciune: Lumina – beznei voastre se

Napoi, nainte – nicidecum? Nici pentru capra neagră drum? Aștept aici și ager prind Ce mâini și ochi râvnesc cu jind! Cinci coți de lut,

Acum, când zilei i se făcu lehamite de zi, și toate apele de dor murmură-o nouă mângâiere, și cerul chiar, prins într-o pânză de păianjen

Chiar și virtuțile noastre ușor au să umble: Ca un vers din Homer vor veni și-or să plece! Traducere Simion Dănilă

3. Vino-nseninare aurită! a morții cea mai dulce și mai tainică plăcere! – Mi-am străbătut prea repede cărarea? Abia acum, când

Nu știu să scriu cu mâna doar: Piciorul mi-e și el pisar. Aleargă liber și vioi, Ba peste câmp, ba peste foi. Traducere Simion Dănilă

”Nevoi firești și fericiri au preț scăzut: Decât pe aur, stau mai bine pe șezut.” Traducere Simion Dănilă

Cu cei glumeți e bine să glumești: Pe cei lingăi, ușor îi lingușești. Traducere Simion Dănilă

2. Zi a vieții mele! apune soarele. Se și aurește valul potolit. Stânca respiră cald: oare-a dormit pe ea norocu-n somnul lui

1. Nu multă vreme vei mai fi însetată tu, inimă-n pârjol! Făgăduința e-n văzduh, mă abură din guri necunoscute, – răcoarea mare

“I wax high over humans and animals; And I speak – no one speaks with me. Too lonely I grew and much too high – I wait – what do I wait for? Too

Ce predicase el s-a dus; Rămâne traiul exemplar: Priviți-l doar – El nimănui nu s-a supus! Traducere Simion Dănilă

Aproapele nu mi-l apropii cu zel: Pe culme, și cât mai departe cu el! La steaua mea cum ar ajunge altfel? Traducere Simion Dănilă

”Răpește-ți femeia ce-n inima ta a pătruns!” Gândesc toți bărbații; femeile fură pe-ascuns. Traducere Simion Dănilă

A. Fui bolnav? Acum mi-e bine? Cine s-a-ngrijit de mine? Toate le-am uitat frumos! B. Cred c-abia acum ți-e bine: Cine uită-i

De când am obosit căutând, Găsesc de toate cele. De când mi-a stat în cale-un vânt, Îmi suflă toate-n vele. Traducere Simion Dănilă

Să nu rămâi pe câmpuri, jos! Și nici pe culmi prea bine nu-i! Pământu-l vezi cât mai frumos, Pe jumătate când te sui. Traducere Simion

Multe-mi cad și las să-mi curgă-n tină, Lumea disprețuitor îmi spune. Cine bea din cupa plină Multe lasă să se scurgă-n tină –, Pentr-atâta,

Te farmec prin vorbire și prin zel? În toate mă urmezi cât mai fidel? Pe tine doar urmează-te fidel: – Așa-mi urmezi – încet! Încetinel!

Vreau miere, miere proaspătă din faguri! Miere jertfesc celui ce dăruiește, îngăduie și-i bun – sus inimile! Traducere Simion Dănilă

Un bun stomac și strașnice măsele – Atâta ți-aș dori! Iar dacă mistui paginile mele, Atunci precis ne-om potrivi! Traducere Simion

În zori, cu multă gingășie O fată îmi grăi: ”Ești fericit în stare de trezie, Dar beat – ce fericit ai fi!” Traducere Simion Dănilă

Cuminți și-a scris, și știrbe re- flecțiile sale varii, De parcă primum scribere, Deinde philosophari. Traducere Simion Dănilă

Cojită-i pielea și-a-nceput să-mi crape În mine șarpele-ntr-un nou avânt Au și-nceput cu humă să se-ndoape, Trezindu-și pofta de mâncat

Cinci urechi – și nici o vorbă-n ele! Lumii îi pierise glasul… Ciuleam urechea curiozității mele: Căci de cinci ori am azvârlit năvodul,

De azi mi-atârnă la grumaz De-un șnur ceasornicul cel treaz; De azi îi sunt cocoși și sori, Umbre și aștri – ascultători, Și tot ce-odată

De ploșnițe mâncat, Mă vaiet de pântec. Dar alții la dansat Se-ndeamnă, la cântec... Ea trebuia acum Să fie cu mine. Stau ca un

Sapă, sapă, unde zaci! Jos, adânc e vadul! Las'să strige cei posaci: ”Jos e numai – Iadul!” Traducere Simion Dănilă

Trudiții au pe soare-o ură sumbră; Ei cred că pomii cresc ca să dea umbră! Traducere Simion Dănilă

Hai, mâncăi, gustați-mi hrana! Mâine-o să vă pară mană Și mai bună! Iar apoi Veți mai vrea – așa se-mbie Șapte lucruri vechi azi mie Celor

Tu care-alinți, fecioară, Ușor un miel plăpând, Și vezi lumini și pară În ochii lui, pe rând, Tu, oriunde te-ai duce, Vrei glume-n calea

De nu vrei ochi și gând să ți se-adumbre, Chiar soarele vânează-l doar în umbre! Traducere Simion Dănilă

Cuvântul viu mi-e drag nespus: El sare nalt, mereu dispus, Are-un salut cuviincios, Și chiar stângaci e grațios, Prin vine sângele

Ca fericirea ta să nu ne doară, Drăceasca răutate te-nconjoară, Drăcescul haz, drăcescul tău veșmânt. Dar în zadar! Căci tot

Slavă ție, prietenie! Zori de zi Ai speranțelor supreme ale mele! Fără capăt Îmi păreau adeseori cărări și noapte, Viața-ntreagă Fără

Ca să trăiești plăcut în viață, Deasupra ei să stai voios! De-aceea să te-nalți învață! Și-nvață să privești în jos! Căci cea mai nobilă

A și O – înțelepciunea mea – Mi-au sunat aici: le-am ascultat! Însă astăzi nu mai sună-așa, Din trecut mai pot eu asculta Numai ah! Și oh!-ul

Silitorului îi pizmuiesc silința: ziua îi curge galben-auriu și monoton, tot galben-auriu și monoton în urmă, adânc, în marea-ntunecată

Un dublu chin mai lesne îl suporți Ca unul singur: ai curaj să-l porți? Traducere Simion Dănilă

Să am un gând? Perfect! Îi sunt stăpân. A-mi face gânduri – tot mereu amân! Cel care-și face gânduri rob arată. Eu nu vreau să robesc, nu

Într-acolo – vreau; de-acum Cred în mine-n ce visez. Marea-și joacă-n larguri spuma, Fuge vasu-mi genovez. Totul nou, mai nou

1. De când mi-a rodit această carte, mă chinuie dorul și rușinea, Până ce asemenea plantă nu-ți va înflori și ție, mai frumoasă și mai

Prietenă! – Columb îi zise – Nu te-ncrede-n genovezi Ei privesc zări interzise, Largu-i cheamă, cât îl vezi! Ce iubesc, ei vor

La mulți le pot citi în gând Și nu știu însumi cine sunt! Traducere Simion Dănilă

Cugetul mi-l țin în jug Arătări hilare! Fug, dar încotro să fug? Să m-arunc în mare? Împroșcând stau guri, și gem Doar gâtlejuri

Sortită unui drum, o, stea, Ce te privește bezna grea? Prin vremea asta treci senină! Nevoia ei să-ți stea străină! Tu ții de

Rugina-i necesară: când ești prea ascuțit, ”Prea tânăr e” auzi necontenit. Traducere Simion Dănilă

Tu, care de-orice lanț te-mbolnăveai, Tu, spirit ne-mpăcat, supus la cazne, Mereu biruitor, dar tot mai prins, Tot mai scârbit și tot

Dulce, pe munte și vale, Pacea se lasă-n amurg. Din soare cu blânde surâsuri Razele ultime curg. Iau culorile foc, licărește Un cerc

Cu inimă și mână de nebun Ce-am scris pe masă și pereți – v-o spun – Urma să fie-acestora podoabă?... Voi ziceți: „Mâzgălește mintea

De nu m-aș învârti în jurul meu Ca polobocu-n rostogol mereu, Cum aș răbda, făr-a m-aprinde, S-alerg tot după soarele

Nu cerși! Plânsul să tacă! Ia, te rog frumos, înșfacă! Traducere Simion Dănilă

Cu cât femeia zăbovește, bărbatu-n față se târăște! Vârsta și știința vlagă dau chiar virtuților care n-o au. Haina neagră și

Tot așteptând aici – dar ce? – nimic, Gust, dincolo de Rău și Bine – un pic Lumina, apoi umbra; totu-i joc: Amiază, lac și timp fără

Croncăne ciorile înspre oraș în stoluri zburătoare, încep curând ninsorile – fericit cel ce patrie are! Acum încremenești, privind

6 Am început cu-aceasta: m-am dezvățat de mila pentru mine! 7 Nu pentru că pe idoli i-ai surpat: pentru că-n tine idolatrul l-ai

Dați-mi clei: am istețime Lemnul să-l găsesc curând! Sens să dai la patru rime Fără sens – nu-i țel de rând! Traducere Simion

El urcă – să-l lăudăm nespus! Doar vine pururi de sus! La adăpost de laude-i pus, El e de sus! Traducere Simion Dănilă

„Orice cheie ca un fum Să se risipească, Doar șperaclele de-acum Să se-nvârtă-n broască!” Da, așa gândesc toți cei Care sunt doar false

Suflete slabe – ținta urii mele: Nici bine, dar nici rău nu zace-n ele! Traducere Simion Dănilă

Azi mi-atârni ca o perdea cernită, Tulbure Zeiță, la pervaz, Groaznic saltă coama ta stârnită, Groaznic vin pâraiele-n talaz. Ah! Ia

1. O, Noroc, superbă pradă! Te oferi, ferindu-ți zborul, Mâine doar, azi niciodată – Ți-e prea tânăr viitorul? Ești cărarea spre

Plutește încă, din Sorrento, vreun parfum? E totul munte rece, aspru și departe, abia-nsorite toamne, fără iubire-acum? Așa, din mine-n

Te plângi că nu-i bun ce-ai mâncat? Amice, iarăși vechea tocană? Tot scuipi și-o ții într-o dojană – Răbdarea mea s-a terminat. Ascultă-mi

Mai bine dușmănii dintr-o bucată, Decât prietenie încleiată! Traducere Simion Dănilă

Privind în jos, înfumurat e Ãst nas cu nările umflate – Tu, unicorn, lipsit de corn de tot, Cu nasul strâmb e laolaltă De-a pururi

„Doar hău și liniști! Nici un drum în zare!” Așa ai vrut! Nu ți-ai dorit cărare! Drumețule! Acum să te văd! De tremuri de primejdii – e

Tăios și blând, mojic și fin, Murdar și curat, intim și străin, De-nțelepciune și prostie plin: De toate sunt și vreau să fiu puțin, Hulub,

Mai am și azi averea toată, Ce vulturu-o privea stingher: De cum nădejdile îmi pier, Mă-nțeapă zvonul tău-săgeată, Un har ce-mi

1 Ce se-ntâmplă? Scade marea? Nu, crește țara mea! O nouă flacără o nalță! 2 Fericirea mea din alt tărâm! Tot ce azi îmi este

Aceasta-i cartea cea mai sfântă, De rugă, har și chin? – Dar vai! Din pragul ei cuvântă Un adulter divin! Bravo! Cărași cu

Trăiesc în adăpostul meu, N-am imitat pe nimeni în vreun fel, Și – de acel maestru-am râs mereu, Ce însuși nu și-a râs de el. Tu care

Într-o noapte, când dormea Totu-n jur, și numai vântul Pe străzi goale suspina, Nu-mi găseam în somn alintul: Macul, ah! nu-mi

El nu-i pizmaș: de-aceea îl cinstiți? El nici nu vede cât îl prețuiți; Cu ochi de vulturi cată-n zări albastre, Nici nu vă vede! – vede numai

11 Unde-i primejdie, acolo sunt de față, răsar ca din pământ. 12 De mine vă e teamă? De arcu-acesta încordat? Vai, de și-ar pune

E-un loc al primejdios din cale-afară; Iar de ai spirit, lasă-i și ferește! Te-atrag și te iubesc – până te-omoară: Sunt spirite, – : dar

O vorbă goală-n glumă azvârlea, Și iată – o femeie se prindea. Traducere Simion Dănilă

La mijloc ți-e al vieții drum, Pendula bate, sufletul ți se-ngrozește! De mult colindă ca nebun Și caută, da'n zadar – și-aici

Tavernă mare ți-ai durat, și alta nu-i asemenea, Și băuturi ai preparat, dar lumea nu le bea. Iar pasărea, ce Phoenix fu, pe care-o

Sunt nevoit să urc din treaptă-n treaptă, Iar strigătul spre mine vi se-ndreaptă: „Ești tare! Pietre ne socoți cumva?” – Sunt nevoit să urc

Străin poporului, dar lui folositor, Îmi bat cărarea, când ca soare, când ca nor Și ne-ncetat deasupra tuturor! Traducere Simion

Mai curând tiptil s-o iei, Nu pe labe late! Mai curând prin borți de chei, Nu prin porți căscate! Traducere Simion Dănilă

Din gura-ți, Vreme, Tu, vrăjitoare salivând, Curg ceasurile rând pe rând. În van dezgustul meu tot geme: „Veciei cu-al ei hău

Țipând amar, Cu șuier ciori spre târg coboară: Va ninge iar – Ferice cine are astăzi țară! Stai ca-mpietrit, Privești în urma ta: lung

De ce, nătângi, mi-ați scuturat voi poama, Pe când stam orb și fericit: Nicicând mai rău nu mă cuprinse teama, – Murit-a visu-mi aurit! O,

De vreau să mă-nțeleg, sunt la pământ: Eu însă-mi interpretul meu nu-mi sunt. Doar cine-și suie propriul drum mereu Va lumina aprins și chipul

Mai sus ca om și fiare-ajuns, Vorbesc – și nu primesc răspuns. Prea singur și prea nalt crescui – Aștept: oare venirea cui? Prea stau pe

(După o zicală țigănească) Colo furci, aicea funii, Și bărbi roșii de călău, Lume-n jur, otravă-s unii – Nimic nou în felul meu! Știu,

Cel ce nu poate râde-aici, să nu citească! Dacă nu râde, „piaza rea” o să-l lovească. Traducere Simion Dănilă

Mi-ar fi drag și mi-aș alege, De-aș putea impune sorții, Un locșor în rai pe lege: Cel mai drag – în fața porții! Traducere

„Vin azi, căci azi îmi folosește” – Cel pentru veci așa gândește. Răspunsul lumii însă-i cusurgiu: „Vii prea curând! Vii prea

16 „În iad ajunge cel ce-ți bate drumul!” Ei, bine! Către iadul meu doresc să-mi pardosesc cu aforisme drumul. 17 Epoca

Atârn de-o creangă cioturoasă Și-mi legăn oboseala frânt, Poftit de-o pasăre miloasă, În cuibul ei sunt ca acasă. Dar unde-s? o, departe

Penița mâzgălește: un infern! Sunt condamnat la chinul mâzgălelii? – Apuc de călimară și aștern Un scris cu mari puhoaie-ale

”Cum aș putea s-ajung mai bine creasta?” Ridică-te, nu te gândi la asta! Traducere Simion Dănilă

La faimă stai cu gândul pironit? Atunci, aceasta e scăparea: Să lași deoparte, nesilit Onoarea! Traducere Simion Dănilă

Să nu te umfli, că ajunge Un ghimpe mic spre a te-mpunge. Traducere Simion Dănilă

„Fidel naturii-n tot ce are ea!” Dar cum să-ncepi? Și cum va încăpea? Mărunta lume n-are început, Nici capăt! – Ai pictat ce ți-a plăcut. Ce

– E-n firea nemților aceasta? Acest pițigăit, din inima de neamț să vie? Tămâia care simțurile-nșală e nemțească? Și această crăcănare-a

Zvârle-ți povara-n adâncuri! Dă, omule, uitării totul! Divină-i arta de-a uita! De vrei să zbori, De vrei să viețuiești în

Văd porumbeii din San Marco iară: Piața-i calmă, ziua doarme-n jur. În blânda ei răcoare cântu-mi zboară Ca stolurile lor zburând

Sfioasă, tristă, îndărăt privind, În viitor, în tine doar crezând: O, pasăre, la vultur cugeți tu? Ești mirele Minervei,

Aceasta nu-i o carte: în cărți zac de toate! La fel ca-n sicrie și giulgiuri uscate! În cărți doar prăzi în pulbere se cern: Aici însă

Brouillard d’automne alentour; fondus en vapeurs grises, passent en glissant les fantômes des monts. Œil rougeoyant le soleil le soleil

(Chanson à danser) Mistral, ô vent, ô chasseur de nuages, Tueur d’afflictions, balai du ciel, Grand courroux, oh, que je t’aime! Ne

Ne me tiens pas rigueur, ô ma Mélancolie, D’apprêter ma plume à célébrer ton éloge, Au lieu de demeurer, le front sur les genoux, Assis tel un

L’impérissable N’est que ton symbole. Dieu, l’insidieux, Est surprise de poète! Du monde la roue roulante Erre de but en but, Pour le haineux

\" Amici non ci sono amici\" così esclamò il saggio morente; \"Nemici, non ci sono nemici\" esclamo io, lo stolto vivente.

C’était ici que j’attendais, que j’attendais, n’attendant rien, Par-delà le bien et le mal, jouissant tantôt de la lumière, Tantôt de l’ombre,

Au loin, au loin Luisent les étoiles de ma vie, Et je contemple avec tristesse, Mon bonheur de jadis, Regardant si volontiers, si

Je gis, rongé de maladie, Et dévoré par les punaises. Et, là-haut, ces lumières! et ce bruit! Je les entends qui dansent… Elle devait, à cette

Voyez l’aigle! Roidi de désir, il fixe tout en bas l’abîme, son abîme à lui, qui là s’enfonce en tournoyant, toujours plus profond! Soudain,

Les oiseaux chantent avec ravissement Loin dans l’épaisseur du bois; Les champs ensoleillés s’étendent Sous les gracieux rayons de mai. Les

Une dernière fois, avant de m’en aller et de tourner mes yeux vers l’avenir, dans ma solitude, j’élève les mains vers toi vers qui je cherche

Homme! fais bien attention! Que dit le profond minuit? « Je dormais, je dormais, Je me suis réveillé d’un rêve profond : Le monde est

À partir d’aujourd’hui je suspends À mon cou le mince cordon des heures, À partir d’aujourd’hui cessent le cours des étoiles Le soleil, le chant

O Mensch! Gib acht! Was spricht die tiefe Mitternacht? \"Ich schlief, ich schlief -, aus tiefem Traum bin ich erwacht: - Die Welt ist

PREFACE This book belongs to the most rare of men. Perhaps not one of them is yet alive. It is possible that they may be among those who

Oui, je sais d’où je descends! Inassouvi comme la flamme, Je brûle et me consume. La lumière devient tout ce que je suis, Le charbon tout ce que

Ô midi de la vie, ô l’heure solennelle, Jardin d’été! Bonheur impatient, aux aguets, dans l’attente : J’espère mes amis, nuit et jour, bras

271 Die Feststimmung. – Gerade für jene Menschen, welche am hitzigsten nach Macht streben, ist es unbeschreiblich angenehm, sich überwältigt zu

293 Wohlwollende Verstellung.— Es ist häufig im Verkehre mit Menschen eine wohlwollende Verstellung nöthig, als ob wir die Motive ihres Handelns

Suspendu à une branche Je berce ma lassitude Je suis l’hôte de l’oiseau d’or Dans un nid d’oiseau, je m’endors Où suis-je donc? loin, très

483. Feinde der Wahrheit. - Ueberzeugungen sind gefährlichere Feinde der Wahrheit, als Lügen. 484. Verkehrte Welt. - Man kritisirt einen

Ici où l’île émergea d’entre les mers, Autel de pierre dont l’escarpement s’entasse, Ici Zarathoustra sous le ciel noir Allume son foyer des

Au loin les cloches tintent, la nuit passe avec une rumeur sombre. Je ne sais que faire : ma joie est morte, mon cœur est lourd. Les heures

1 Tu n’as pas longtemps à souffrir de la soif, Ô cœur consumé! Il passe des promesses dans l’air, Et de lèvres inconnues le souffre

1 Il est beau de se taire ensemble, Plus beau de rire ensemble, - Sous la tente d’un ciel de soie, Le dos à la mousse du hêtre, Rire entre

Oh, merveille! Vole-t-il encore? Il monte toujours, et ses ailes reposent? Qu’est-ce donc qui l’emporte et l’élève? Quels sont ses fins, son

Ô MIRACLE! Vole-t-il encore? Il monte, mais ses ailes reposent! Qui l’élève? Mais qui le porte? Qui lui est but et bond et bride? Il vola

Près du pont je me tenais Récemment dans la nuit brune. Du lointain venait un chant : Gouttes d’or ruisselant Sur la surface frémissante

Voici que je revois les pigeons de Saint-Marc : Silencieuse est la place, le matin s’y repose. Par la douce fraîcheur je lance mes chants

Dans l’air clarifié, lorsque la consolation de la rosée tombe déjà sur la terre, invisible et imperceptible - car la rosée consolatrice

1 Depuis quand niches-tu Sur ton infortune? Prends garde! tu vas nous couver bientôt Un œuf, Un œuf de basilic, Que ton long chagrin va

Mourir ainsi Que je le vis un jour mourir, L’ami qui d’éclairs et d’éclatants regards Illumine, tel un dieu, la nuit de ma jeunesse. Espiègle et

Je rêve au matin calme, regardant passer les nuages, avec quelle douceur par les arbres tremble la jeune journée. La brume palpite et

Prédestinée aux voies lactées, Que T’importe, ô Étoile, l’obscurité? Roule, ma Bienheureuse, à travers ce temps! Que sa misère te soit

Il va, le voyageur, dans la nuit, D’un bon pas. Val tortueux, longue montée, Les voilà avec lui. La nuit est belle, Il va sans trêve, n’a pas de

Pour le mot vivant je suis accueillant : Il sautille avec tant de bonne humeur, Il salue d’une gentille courbette, Si aimable même dans la

Tant que mon petit corps est joli C’est la peine d’être pieuse. On sait que Dieu aime les femmes, Et les jolies surtout. Il pardonnera, j’en suis

J’ai poussé plus haut que l’homme et l’animal, Et si je parle, - nul ne me parle, à moi. J’ai poussé trop solitaire et trop haut : J’attends :

Certes, mon bonheur…il veut me rendre heureux – Tout bonheur ne veut que rendre heureux! Voulez-vous cueillir mes roses? Il vous faut vous

Hélas, ce que j’ai écrit sur la table et le mur Avec mon cœur de fou et mes doigts de fou, Devrait orner pour moi la table et le mur. Pourtant

Oh Wunder! Fliegt er noch? Er steigt empor, und seine Flügel ruhn? Was hebt und trägt ihn doch? Was ist ihm Ziel und Zug und Zügel nun?

Sorcière du temps, De ta bouche baveuse découle Lentement une heure après l\'autre. En vain tout mon dégoût s\'écrie: « Malédiction au gouffre

Je serai sage, car cela me plaît, Et suivant mon propre commandement. Je loue Dieu d\'avoir créé le monde Aussi bête que possible. Et si moi,

Ô jeu des pensées, voilà Que te conduit une des grâces – Oh, comme tu sais bien amener un sens – Mais malheur! Que vois-je? À celle qui te

Amie, dit Colomb, plus jamais N’aie confiance en Génois! Toujours son regard fixe l’azur – Le toujours trop lointain l’attire trop! C’est le

Ici le gibet, la corde là Et la rousse barbe du bourreau, Populace assemblée, regards mauvais, Rien de nouveau, pour qui est comme moi! J’ai

Lorsque tantôt me reposant, Je me trouvais sous les arbres sombres, J’entendis frapper, frapper doucement, Avec grâce, comme en mesure, Je

Les étoiles s’avancent tristement au ciel nu les vents demandent avec détresse, pourquoi je suis si calme. Et la fenêtre déverse l’éclat de la

Le soleil fait reluire les champs de neige, les larmes me montent aux yeux, envolés ! Une brise venue du sud vient murmurer, forêt et buisson

Vers midi, quand l’été commence À gravir la montagne, Adolescent aux yeux fatigués et brûlants : Il parle aussi, Mais sa parole – nous ne

Aujourd’hui, vapeur de brouillard, tu voiles Cette fenêtre, ô très sombre déesse, La foule des flocons flotte, lugubre, Le ruisseau gorgé y mêle

Toi qui as souffert de tous les liens, Esprit tourmenté, épris de liberté, Vainqueur davantage et davantage enchaîné, Dégoûté toujours plus et

Au bois, où murmurent les cimes, Allons écouter : Il y dort une gracieuse enfant de roi, Bercée par une tiède brise de printemps, Sa chevelure

Dix ans déjà – Pas une goutte qui m’ait atteint, Pas un souffle humide, pas une rosée d’amour -terre altérée de pluie… J’implore aujourd’hui

Ces âmes incertaines Je leur en veux à mort. L’honneur qu’elles vous font les torture, Leurs louanges leur pèsent, leur font honte. Parce

Il fait nuit : voici que s’élève plus haut la voix des fontaines jaillissantes. Et mon âme, elle aussi, est une fontaine jaillissante. Il fait

Adieu « Les corneilles en coassant Gagnent la ville d’un vol bruissant : Il va bientôt neiger Malheur à celui qui n’a plus de – patrie ! Te

Quand le solitaire est saisi de frayeur et court comme un fou sans même savoir où, quand des orages le poursuivent en hurlant, quand l’éclair

Ô vagues ? Ô petites femmes ? Ô capricieuses ? Vous vous déchaînez contre moi, Vous vous dressez en grondant avec fureur ? D’un coup

Plus un pas en arrière, ni en avant ? Pour le chamois non plus, pas de passage ? J’attendrai donc ici, et tiendrai ferme Ce qu’œil et main me

Des rapides coursiers m’emportent Sans peur ni doute Vers d’immenses lointains. Et qui me voit me connaît, Et qui me connaît me nomme Le

Ce fut un jour de peine, Quand jadis je fis mes adieux : D’angoisse encore plus vive Le jour où ensuite je revins. Les espoirs de

Je demeure dans ma maison, En rien je n’ai jamais imité personne, Et me rirais volontiers de tout maître Qui ne saurait rire de

Les alouettes me devancent avec des cris d’allégresse, L’âme s’élance joyeusement à leur suite, Vers la maison de père, vers la maison de

Cinq oreilles – et pas un son ! Le monde devenu muet… Je tendais les oreilles de ma curiosité : Cinq fois, j’ai lancé ma ligne au loin, Cinq

Toi qui avec un barrage de flammes De mon âme fais fondre la glace, En bruissant maintenant jusqu’à la mer Qu’elle hâte sa plus haute espérance

Celui qui veut tomber, Très vite, L’abîme l’engloutit ! -Mais toi, Zarathoustra, Tu aimes jusqu’au gouffre, Et tu imites le sapin ! Il

1. « Ne t’en vas pas ! dit alors le voyageur qui s’appelait l’ombre de Zarathoustra, reste auprès de nous, — autrement la vieille et lourde

une pensée qui est encore à présent une lave liquide et brûlante : mais toute lave s’entoure elle-même d’un rempart, toute pensée finit par

La nuit dernière, alors que tout dormait, Et qu’on n’entendait plus passer Que les soupirs incertains du vent, L’oreiller ne m’a pas donné le

Qui me réchauffe, qui m’aime encore ? Donnez des mains chaudes ! donnez des cœurs-réchauds ! Étendu, frissonnant, un moribond à qui l’on

nous pensions du mal l’un de l’autre ? nous étions trop éloignés. Mais maintenant, dans cette cabane exiguë, enchaînés au même destin, comment