De ce, nătângi, mi-ați scuturat voi poama, Pe când stam orb și fericit: Nicicând mai rău nu mă cuprinse teama, – Murit-a visu-mi aurit! O,

Semnul de foc Aici, unde din mari crescut-a insula, un altar zidit prapastios in sus, aici, sub ceru-ntunecat, si-atata Zarathustra focul

1. O, Noroc, superbă pradă! Te oferi, ferindu-ți zborul, Mâine doar, azi niciodată – Ți-e prea tânăr viitorul? Ești cărarea spre

„Doar hău și liniști! Nici un drum în zare!” Așa ai vrut! Nu ți-ai dorit cărare! Drumețule! Acum să te văd! De tremuri de primejdii – e

Mai sus ca om și fiare-ajuns, Vorbesc – și nu primesc răspuns. Prea singur și prea nalt crescui – Aștept: oare venirea cui? Prea stau pe

Cinci urechi – și nici o vorbă-n ele! Lumii îi pierise glasul… Ciuleam urechea curiozității mele: Căci de cinci ori am azvârlit năvodul,

Într-acolo – vreau; de-acum Cred în mine-n ce visez. Marea-și joacă-n larguri spuma, Fuge vasu-mi genovez. Totul nou, mai nou

(După o zicală țigănească) Colo furci, aicea funii, Și bărbi roșii de călău, Lume-n jur, otravă-s unii – Nimic nou în felul meu! Știu,

Slavă ție, prietenie! Zori de zi Ai speranțelor supreme ale mele! Fără capăt Îmi păreau adeseori cărări și noapte, Viața-ntreagă Fără

Napoi, nainte – nicidecum? Nici pentru capra neagră drum? Aștept aici și ager prind Ce mâini și ochi râvnesc cu jind! Cinci coți de lut,

Croncăne ciorile înspre oraș în stoluri zburătoare, încep curând ninsorile – fericit cel ce patrie are! Acum încremenești, privind

Plutește încă, din Sorrento, vreun parfum? E totul munte rece, aspru și departe, abia-nsorite toamne, fără iubire-acum? Așa, din mine-n

1. De când mi-a rodit această carte, mă chinuie dorul și rușinea, Până ce asemenea plantă nu-ți va înflori și ție, mai frumoasă și mai

Penița mâzgălește: un infern! Sunt condamnat la chinul mâzgălelii? – Apuc de călimară și aștern Un scris cu mari puhoaie-ale

Privind în jos, înfumurat e Ãst nas cu nările umflate – Tu, unicorn, lipsit de corn de tot, Cu nasul strâmb e laolaltă De-a pururi

Mi-ar fi drag și mi-aș alege, De-aș putea impune sorții, Un locșor în rai pe lege: Cel mai drag – în fața porții! Traducere

Au loin, au loin Luisent les étoiles de ma vie, Et je contemple avec tristesse, Mon bonheur de jadis, Regardant si volontiers, si

Je serai sage, car cela me plaît, Et suivant mon propre commandement. Je loue Dieu d\'avoir créé le monde Aussi bête que possible. Et si moi,

Voici que je revois les pigeons de Saint-Marc : Silencieuse est la place, le matin s’y repose. Par la douce fraîcheur je lance mes chants

Plus un pas en arrière, ni en avant ? Pour le chamois non plus, pas de passage ? J’attendrai donc ici, et tiendrai ferme Ce qu’œil et main me

Prédestinée aux voies lactées, Que T’importe, ô Étoile, l’obscurité? Roule, ma Bienheureuse, à travers ce temps! Que sa misère te soit

Lorsque tantôt me reposant, Je me trouvais sous les arbres sombres, J’entendis frapper, frapper doucement, Avec grâce, comme en mesure, Je

Au loin les cloches tintent, la nuit passe avec une rumeur sombre. Je ne sais que faire : ma joie est morte, mon cœur est lourd. Les heures

L’impérissable N’est que ton symbole. Dieu, l’insidieux, Est surprise de poète! Du monde la roue roulante Erre de but en but, Pour le haineux