Atelier Literar

trupurile noastre într-o îmbrățișare metamorfozată în tăcere imagine diluată a nopții inel într-un sipet de onix mâinile noastre arcuri în oglinzi picurând lacrimi dense linii frânte într-o gravură a

S‑a apropiat încet, Cu pași care nu voiau să rupă Fragila liniște A unei familii strânse în praful drumului. Cățelușa și‑a ridicat capul. O clipă — atât cât să lase speranța Să‑i aprindă ochii

Întâlnirea cu Dumnezeu apare Pretutindeni și oriunde. Ca timp și ca spațiu. Este un strigăt, o chemare Adresată fiecăruia dintre noi. O înfiorătoare, unică stare în doi. Umbră căreia, fără

mereu simțea o ușoară tristețe după sărut de parcă s-a închis o prăvălie și că vânzătorul de dincolo de ea încă-i zâmbește vag mereu același je ne sais quoi banal și puțin sinistru el observa

am ferestre de verde și un cuvânt roșu mic peltic și isteț cât un pitic ieșind dintr-un mac deschis aprins murdar de boabe pe gură din ferecătură iese patetic ermetic și alfabetic ordonând

Nu știu să mor Pentru că mama m-a prins de mână la naștere Și nu mi-a mai dat drumul Nu știu să pierd Pentru că fiecare zi este un câștig Cu tot ce se naște din neant Din aburul acesta palid și

Între două cuvinte atât de mici încât par neînsemnate, se deschide uneori întreg cerul unui om. „Mulțumesc” — gest fără greutate, și totuși, ancoră în lumină pentru tăcuta trudă a iubirii. Îl

există spațiul în care ne întâlnim acel punct din care pornește fiecare încotro poate acolo de unde întoarcerea învață să ia de la capăt atingerea ne regăsim când gândul ne strigă în acel răgaz în

pentru mine poezia nu e nici frumusețe nici încântare e posedare e un fel de a încifra tot ce sunt cu rele cu bune cu foc și cu vânt poezia nu e neapărat legământ e o stare de agregare

Culorile lumii îmi clocotesc prin vine cu atâta fervoare și dor de cunoaștere, încât cea mai infimă celulă din uzina corpului își născocește perfecțiunea pentru a-mi găsi răspuns la vătămătoarea

Ați mirosit vreodată fulgii de zăpadă? Sunt printre cele mai frumoase flori. Se aseamănă cu penele căzute din aripile îngerilor când reușesc să ne cuprindă din când în când în goana noastră

Tu ești cea mai dulce bucată de carne Pe care nu îmi doresc să o mănânc, Pentru că îmi place să o simt, Să o miros și să o strâng Între degete ca pe o floare. Tu ești visul meu cel mai frumos Pe

Lumina nopții, Ce este diferită de lumina zilei, Este altceva pentru că ea reflectă Lumina care nu îi aparține. Lumina nopții ei, Ca lumină a zilei, crește În carnea întunericului Unde se

Pe marginea de fier, în noaptea ce coboară, Piazzale Michelangelo ne-ascunde în tăcere, Se-aude-o chitară, ca-n pian, o doină rară, Iar bronzul statuii veghează a noastră vrere. ​Te țin strâns în

fix lângã panoul cu nu cãlcaţi inutil pe ape oricum interdicţiile sunt doar începutul cine vrea sã nimereascã prãpastia dintr-o singurã încercare este ori lipsit de imaginaţie ori nu a

Doamne, cine a sădit în mintea și inima mea ideea de a lupta cu acest Goliat, căruia Tu nu-i cunoști forța. Invârt praștia cuvintelor să-l

Văpaie-n livadă, pom de rândunele. În dos, s-au copt fructele mele. Mă cațăr pe brânci, iscodesc: Gutuie. Lucește superfructul noduros, adevăratul rod din rai frumos. Zbor peste Europă, Gutuie-n

viața ca o casetă derulată cu creionul încerc să ajung la blues-ul în care tu te prefaci mirată că te-am invitat la dans viața ca o moartă întinsă în mijlocul camerei sunt un tip ordonat îi tai