Andreea Geanina Oșlobanu

O geantă cu drumuri mototolite, femeie spălată mult prea mult în centrifugă, un curcubeu, de briceag, despicat pe masă, sub ploi ce nu mai au sfârșit pentru o singură culoare ce nu a fost și nu va

Mi-au erupt colțuri pe față; n-am gât între suflet și inimă să-ți respir despre mine. Muți privirea câinește prin imagini coșcovite; ai trimis reflexia la polizat cu unghiile și o picătură de

Noaptea, sub pleoape închise, pipăi gara din care a plecat trenul. Vărs fosforescența minții pe asfaltul care fermentează-n smoală; oamenii foști. Plouă vâscos, în bălți de benzină și ulei se

Rigidă într-un zâmbet întors, eram gropar și groapă. Floarea de colț ai coborât-o din habitat intangibil în mine. Instrument de tortură, trup zidit, fără ieșire. Când durerea nu încăpea în

Viermii metalici din ceas devorează pielea, miroși a rai impus de sistem, în care nu se fac operații de vieți să-ți donez tinerețea. Ți-ai distorsionat femeia din trup, barză, să mă cari din lacrimi

O mamă nu are nevoie de al șaselea simț. Ea are pântecul !

E totul cubic. Și ce poet e cel ce scrie-n sticlă; Ce demoni s-au jucat cu infinitul? Abia am început și totuși e sfârșitul! Drumuri înnodate-n glezne, Pași ce nu vor a păși, Ca fierul încins pe

Un Chanticleer scutură violent flori albe, zidind ieșirile din mine. Viața prin Mendeleev — un lingou de aur. Deschid seiful: nu respiră. Prea târziu să mă întreb ce-am făcut.

Ai aprins o ultimă țigară, pe buze aveai cuvinte deja trecute-n pomelnice, în sânge, spre inimă, îți cărai grăbit nicotina; nu ai lăsat alte bagaje în urmă? Ți-am legat de brațele mele

Morții de sub cruci, anonime, nu mai învie, au devenit un pumn de pământ, și atât. (2017)

Ciudat, am despăturit drumurile închise în ghiozdan, am auzit orașul din care le-am luat plângând, le-am pus sub rănile felinarelor nestinse și port doar mâna ta moartă în părul meu, sperând că

Femeii nu îi ajunge minunea de a fi minune. Corpul îi respinge boala și sângele băut de inimă din perfuzii, pașii ce-o lovesc peste glezne când zbor ar vrea să se dezlege de pământ. O

Când vei cădea de acolo de sus, de unde mâna asta de dragoste ți-a prins răstignirea, vei fi lepădat de plânsul pe care vei vrea să-l plângi. Căzând în gol, nici propriul tău sânge nu-ți va mai fi

Respirăm oxigenul ambalat cu fundă roșie, când se desface în plămâni, codurile de bare încep să piuie — oxidarea umană o cumpărăm la pungă. Decontăm chimicalele din măr, clauza strecurată Evei de

Poeziile arată bine, sunt șmechere (nu vorbesc despre toate, doar despre cele ce se simt a fi simple tentative de scriere), dar când le rupi în două, nu locuiește nici viermele în ele. Citesc, spun

Sunt părinte într-un sistem bolnav, al lecțiilor de „parenting” predate online și, în același timp, copilul ale cărui răni au infectat spațiul adultului de azi. Să fii părinte înseamnă să ai un cod

Nu am masă de împăcare ancorată în tine, să pun borcanul de cuvinte rămase, beau liniștea îmbuteliată în vecini. Zugrăvești fluturii din buzunar înspre pereți, calci jugulara pe dinăuntru. Repari

„Cică bărbatul are voie, lumea e plină de reguli și tabu, dar o femeie nu își poate pune căciula unde nu îi e locul și chiloții pe post de salut.”

Mamă, tu îți îmbraci sângele, în piept rostogolești soarele, contaminezi cerul cu maternitate până cresc în tine secete, cari păsări oloage-n orbite, pui plasturi pe răni ce-mi scuipă întuneric. În

Muguri inflamați sub epidermă, seismograful lasă în palme dâre de nu știu cine sunt. Îmi port nefemeiesc femeia prin trup; buzele întoarse mușcă zâmbete. Respirațiile rostogolesc riduri în

Ce suntem? cuvinte ce doar noi, între noi, le înțelegem. Suntem noi, nebunii ce adormeau seara lupi și dimineața îi prindeau pescăruși; noi ne-am pierdut întâi și apoi ne-am găsit. Cu unghiuri în

Respiră-mă cu nările închise, cu buzele întoarse spre inimă; coase mărgele de sânge în tentativa de zbor. Ascunși în celulele albe ne schimbăm coastele între noi în somn, și pritocim sângele până la

În 3 puncte, 3 linii și iar 3 puncte respir... Șantierul trupului meu se sprijină pe singurii plămâni, așteptând subvenția. Stare de sfinți urcați pe pereții altuia, de trupuri puse în chirii

Scriitorii de astăzi nu mai scriu cu țărănisme; ori ții pasul, ori te apucă pandaliile. E ceva de genul: mănânci sushi, dar îți miroase gura a praz. Ocolesc drumul de țară ca să nu prindă sufletul