EROI / ERORI

I. VOCEA Vera îi puse ziarul pe tastatură la opt și șaptesprezece minute. — Sandule, uită-te puțin aici. El avea în mână o jumătate de covrig. O lăsă pe un șervețel și își potrivi ochelarii. Pe prima pagină era fotografia conducătorului, făcută în timpul discursului de inaugurare a noului complex industrial. Sub fotografie, cu litere mari, apărea propoziția: Cei care construiesc viitorul țării sunt erori. Sandu o citi. Apoi încă o dată. — Nu se poate. — Ba se poate, spuse Vera. Sunt douăzeci de mii de exemplare. Sandu se aplecă peste ziar. Eroi. Erori. Un singur r în plus. Lucrase douăzeci și trei de ani la corectură. Văzuse cuvinte despărțite greșit, nume de miniștri schimbate între ele, cifre care transformau milioane în miliarde. Odată, într-un articol despre agricultură, cineva scrisese că recolta de grâu fusese obținută în urma unei campanii de împușcare, în loc de însămânțare. Râseseră o săptămână. Acum nu-i venea să râdă. — Eu am verificat pagina asta ieri. — Știu. — Am semnat-o. — Știu și asta. Sandu se uită spre ușă. — Închide, te rog. Vera o închise. — Cine a mai văzut? — Destui. — Cât de destui? Ea scoase telefonul. Pe Flux circula deja fotografia paginii. Cineva scrisese dedesubt: În sfârșit, o știre corectă. Sandu nu râse. — Se poate șterge? — Nu de pe toate conturile. În biroul vecin, Mihai încerca să pornească imprimanta. Se auziră două lovituri și un zgomot de hârtie ruptă. — Iar nu merge nenorocita! strigă el. Vera își puse telefonul în buzunar. — Trebuie să vorbim cu Popescu. — Stai puțin. Sandu deschise arhiva documentului. Găsi versiunea trimisă spre machetare. Acolo scria eroi. Deschise o versiune salvată ulterior. Erori. În istoricul fișierului, versiunea modificată figura sub contul comun al departamentului de machetare. — Cine a lucrat aseară de pe contul ăsta? — Nu știu. Îl folosesc mai mulți. — Trebuie să existe o evidență. — Poate există. Sandu deschise ultima versiune a paginii. La ora douăzeci și trei și patruzeci și unu figura aprobarea lui electronică. Își amintea seara precedentă. Corectase o virgulă, apoi data greșită de sub fotografie. Popescu telefonase de două ori să întrebe dacă pagina putea pleca la tipografie. Își amintea virgula. Își amintea data. Nu-și amintea cuvântul. Ambele forme erau corecte pentru programul de verificare ortografică. Greșeala nu era în literele cuvântului, ci în ceea ce ajunsese să spună propoziția. — Eu n-am văzut asta, spuse. Vera nu răspunse. — N-am văzut-o, repetă el. — Te cred, Sandule. Dar amândoi continuau să privească aprobarea de pe ecran. *** Popescu, îndesat și cu mustața subțire, își suflecase mânecile cămășii, deși păstrase cravata. Cuta dintre sprâncene i se adâncea când răsfoia ziarul. — Cine a văzut originalul? — Eu, spuse Sandu. — Și? — În original era „eroi”. — Deci modificarea a apărut după aceea. — Da. — Cine a făcut-o? — Nu știm. Fișierul a fost salvat de pe contul comun. Popescu îl privi. — Ai verificat pagina finală? — Da. — Ai semnat-o? — Da. — Atunci ce naiba ai verificat? Sandu nu răspunse. Popescu se ridică și merse până la fereastră. În curtea redacției, un șofer fuma lângă camionul care aducea hârtia. — Am primit trei telefoane, spuse Popescu. Și nici n-am ajuns la nouă. — Putem publica o rectificare, propuse Vera. Popescu se întoarse. — Unde? Pe prima pagină? Cu o fotografie și mai mare? — Nu asta am spus. — Nici eu n-am spus că asta ai spus. Sandu își privi pantofii. Avea unul zgâriat lângă vârf. Dora îi spusese de două ori să-l ducă la reparat. — Eu n-am observat greșeala. Popescu îl privi. — Asta să spui și când o să te întrebe. — Cine? Popescu nu răspunse imediat. — Oricine. *** La prânz, Sandu încercă să mănânce o supă la cantină. Mihai, tuns foarte scurt, se așeză în fața lui cu tava și începu să vorbească înainte să termine de mestecat. — Eu zic că ar trebui să-l păstrăm pe ăla care a scris-o, spuse. Are talent. Sandu îl privi. Mihai încetă să mestece. — Glumeam. — Știu. — Nu prea pari. — N-am chef. O vreme mâncară fără să vorbească. — Sandule, dacă întreabă cineva, eu am plecat ieri la zece. — Știu. — Nu zic că mă întrebi tu. Zic să știi. Mihai se uită în jur. — Eu n-am umblat la discurs. — Nu te-am acuzat. — Știu. Își termină supa. — Fir-ar să fie de literă. Sandu ar fi vrut să-i spună că nu litera îl speria. Dar nu știa încă ce anume îl speria. *** Seara, Dora îl găsi în bucătărie, cu telefonul în mână. — Ai mâncat? — La serviciu. — Asta ai spus și ieri. Dora, cu părul castaniu tuns până la bărbie, își scoase pantofii și căută cheile în buzunarul greșit al hainei. Le găsi pe masă. — Iar le-ai mutat? — N-am pus mâna pe ele. — Știu, spuse ea, și deschise frigiderul. — Valeria vrea să mergem vineri la film. Tu vii? — Nu știu. — E vineri, Sandu. Nu mâine. — Vedem. Dora închise frigiderul. — Ce s-a întâmplat? El îi arătă telefonul. Ea citi. — Aoleu. — Exact. — Tu ai corectat pagina? — Da. — Și n-ai văzut? — Nu. Dora mai citi o dată. — E o greșeală. — Știu. — Nu, adică... e o greșeală de tipar. Nu te-ai apucat tu să scrii asta despre oamenii ăia. — Nu eu am scris-o. — Atunci? Sandu puse telefonul pe masă. — Nu știu cine a făcut modificarea. Dora se așeză. — Dar de ce ești atât de speriat? Sandu privi ușa de la intrare. Ea îi urmări privirea. — Aștepți pe cineva? — Nu. — Atunci uită-te la mine. El se întoarse. — Popescu a primit telefoane. — De la cine? — Nu ne-a spus. Dora își trecu mâna prin păr. — Bine. Și acum ce faceți? — Așteptăm. — Pe cine? Sandu ridică din umeri. Dora nu mai insistă. Se duse să pregătească ceva de mâncare. *** În noaptea aceea, Sandu se trezi la auzul unei sirene. Se ridică în capul oaselor. Dora dormea lângă el. Sirena se apropie, apoi se îndepărtă. Sandu merse până la fereastră. Pe stradă trecea o ambulanță. În spatele ei, un taximetrist încerca să parcheze. Sandu rămase privind până când ambulanța dispăru. Taximetristul încă încerca să parcheze. — Ce e? întrebă Dora din pat. — Nimic. — Vino să dormi. El se întoarse. După câteva minute, Dora îi puse mâna pe umăr. — Nu mai citi comentariile alea. — Nu le citesc. — Atunci nu te mai gândi la ele. Sandu nu răspunse. Nu se gândea la comentarii. Se gândea la întrebarea lui Popescu. Ai verificat pagina finală? Da. O verificase. *** A doua zi, Sandu se prezentă la un birou al administrației, la adresa trecută pe convocare. Bărbatul care îl aștepta avea părul rar și alinia colțurile foilor înainte să ridice privirea. Îi întinse mâna. — Bună dimineața, domnule Sandu. — Bună dimineața. — Luați loc. Pe birou se aflau un pahar cu apă, un calculator și două dosare. Bărbatul deschise unul dintre ele. — Lucrăm la clarificarea unui incident editorial. — Știu. — Ați aprobat personal pagina? — Da. — Ați observat cuvântul „erori”? — Nu. — Sunteți sigur? — Da. — De cât timp lucrați în redacție? — De douăzeci și trei de ani. — Și câte pagini verificați într-o zi? Sandu încercă să calculeze. — Depinde de ediție. — În medie. — Douăzeci, treizeci. Uneori mai multe. Bărbatul încuviință. — Înțeleg. Se poate întâmpla să vă scape ceva. — Da. — Dar aici vorbim despre prima pagină și despre un discurs important. — Știu. — Cum explicați? Sandu își privi mâinile. — Dacă aș ști de ce nu am văzut-o, probabil aș fi văzut-o. Bărbatul îl privi. Sandu regretă imediat răspunsul. — Nu am vrut să fiu ironic. — Nu-i nimic. Anchetatorul notă ceva. — Ați discutat greșeala cu cineva înainte de publicare? — Nu. — După? — Cu Vera, cu Popescu, cu colegii. — Acasă? — Cu Dora. — Cine este Dora? — Prietena mea. Bărbatul întoarse o pagină. — Numele complet? Sandu îl spuse. — Locuiți împreună? — Da. Anchetatorul notă. Continuară aproape o oră. Sandu povesti cum verificase pagina, cine era în redacție, la ce oră plecase și ce descoperiseră în istoricul documentului. La sfârșit, o femeie îi aduse declarația tipărită. Sandu își puse ochelarii. Citi. La al doilea paragraf se opri. Declarantul susține că nu a observat modificarea înainte de publicare. — Aici aș vrea să corectăm. Anchetatorul ridică privirea. — Ce anume? — Eu am spus că n-am observat-o. — Asta scrie. — Scrie că susțin. Bărbatul se uită la foaie. — Este formula obișnuită pentru declarații. Sandu nu răspunse. — Vreți să modificăm? Se gândi la Popescu, la Vera, la telefonul Dorei. — Nu. Dacă așa se scrie. Semnă. La plecare, anchetatorul îi strânse din nou mâna. — Vă mulțumesc pentru colaborare. Sandu coborî scările mai liniștit decât le urcase. Îi spuseseră că putea pleca. Pentru moment, nimeni nu-l acuzase că făcuse ceva intenționat. *** A doua zi, legitimația nu-i mai deschise poarta redacției. Sandu o apropie din nou de cititor. Aparatul scoase același sunet scurt. Paznicul, Iosif, un bărbat slab cu părul complet alb, ieși din cabină. — Lasă-mă să încerc eu. Luă legitimația și o trecu prin fața aparatului. Nimic. — Nu mai ai acces. — Cum adică? Iosif verifică ecranul. — E suspendat. — De cine? — De administrație. — Dar eu lucrez aici. Iosif îl privi cu jenă. — Știu, Sandule. Îi întinse legitimația. — Vorbește cu Popescu. Sandu scoase telefonul. Popescu răspunse după al patrulea apel. — Sunt la poartă. O pauză. — Știu. — Nu pot intra. — Am primit o dispoziție. — Și eu ce fac? — Mergi acasă. Te sun eu. Sandu rămase cu telefonul la ureche. — Popescule, tu crezi că am făcut-o intenționat? — Nu asta discutăm acum. — Atunci ce discutăm? — Vorbim mai târziu. Convorbirea se încheie. Iosif se uita în altă parte. — Să ai o zi bună, spuse paznicul. Sandu îl privi. Iosif păru că ar vrea să adauge ceva. Nu adăugă. *** Noua convocare veni după încă două zile. Era același birou, dar pe masă se afla un dosar mai gros. Anchetatorul nu-i mai întinse mâna. — Domnule Sandu, incidentul a primit o altă încadrare administrativă. — Adică? — Nu mai este verificat exclusiv ca eroare editorială. Există suspiciunea unei intervenții intenționate asupra unui material oficial. — Dar eu n-am făcut modificarea. — Am consemnat această afirmație. — Și s-a aflat cine a făcut-o? — Încă verificăm. Anchetatorul deschise dosarul. — Dumneavoastră ați aprobat versiunea publicată. — Da. — Prin urmare, trebuie să clarificăm dacă ați cunoscut existența modificării. — V-am spus că nu. — Știu ce ne-ați spus. Sandu își frecă palmele de pantaloni. — Atunci de ce m-ați chemat din nou? Bărbatul închise dosarul. — S-a dispus reținerea dumneavoastră pe durata verificărilor suplimentare. Sandu nu înțelese imediat. — Cât timp? — Nu vă pot spune acum. — Dar pot pleca acasă? — Nu astăzi. Sandu rămase nemișcat. — Trebuie s-o sun pe Dora. — Puteți face o solicitare. — Ea nu știe că rămân aici. — Se va urma procedura de notificare. — Dar cât durează? Bărbatul își privi ceasul. — Domnule Sandu, vă rog să mă urmați. *** La intrarea în zona de detenție îi luară telefonul, ceasul, portofelul, cureaua și șireturile. Un gardian îi întinse o cămașă cenușie și o pereche de pantaloni cu elastic. — Te schimbi acolo. Sandu privi hainele. — Pentru cât timp? — Nu știu. — Cine știe? — Eu nu. În vestiar mirosea a săpun ieftin și a umezeală. Sandu își împături cu grijă cămașa. Așeză pantalonii peste ea. Geaca de lucru o puse ultima. Avea un nasture desprins, pe care uitase de mai multe ori să-l coasă. Când ieși, gardianul îi luă hainele și le puse într-o pungă. — Ochelarii pot să-i păstrez? — Da. Sandu îi potrivi pe nas. — Unde mergem? — La celulă. *** Celula avea un pat, o masă prinsă de perete, un scaun și o chiuvetă mică. Geamul era prea sus ca să vadă curtea. Pe unul dintre pereți, aproape de tavan, se afla un grilaj de aerisire. Gardianul îi arătă patul. — Acolo dormi. — Pot să dau un telefon? — Ai făcut cerere? — Am întrebat deja. — Atunci așteaptă răspunsul. Ușa se închise. Sandu rămase în picioare. Nu știa dacă avea voie să se întindă. Se așeză pe pat. Salteaua era subțire. Într-un colț, învelișul fusese reparat cu ață neagră. Pe culoar se auziră pași. Sandu se ridică imediat. Pașii trecură mai departe. Se așeză din nou. După un timp, cineva strigă un nume. Se auzi o ușă deschisă, apoi închisă. Sandu se apropie de a lui. — Domnule gardian? Nimic. — Vreau să știu dacă a fost anunțată prietena mea. Nu răspunse nimeni. Rămase o vreme lângă ușă. Apoi se întoarse la pat. *** Seara îi aduseră mâncare. Orez și o bucată de carne fiartă. Sandu încercă să mănânce, dar nu putu termina. Împinse farfuria. În capătul culoarului izbucni o ceartă. Auzi un bărbat strigând că nu făcuse nimic. Altul îi spuse să tacă. Se auzi un pocnet sec. Sandu se ridică. Așteptă. Nu se mai auzi nimic. Se întoarse spre pat. Avea cincizeci și doi de ani și, în toată viața lui, nu se bătuse decât o singură dată. În clasa a șaptea. Primise un pumn în nas de la un coleg mai mare și, în loc să riposteze, începuse să plângă. Îi fusese rușine mult timp. Acum se gândea că poate ar fi trebuit să învețe atunci să se bată. Dar nu știa cu cine. Nici măcar nu știa de ce era încă acolo. *** Se făcuse întuneric când auzi prima dată vocea. — Ești treaz? Sandu se ridică în capul oaselor. — Cine e? — Te-am întrebat dacă ești treaz. Vocea era răgușită. Părea să vină dinspre peretele cu grilajul de aerisire. Sandu își puse ochelarii. — Da. — Atunci de ce nu dormi? — Tu dormi? — Nu. Sandu se apropie de perete. — Ești de mult aici? — De ceva timp. — Și nu te scot? — Nu. Sandu se așeză pe podea. — Pe mine nu știu cât mă țin. Vocea nu răspunse. — Tu pentru ce ești aici? — E o poveste mai lungă. — Avem timp. Se făcu liniște. Sandu așteptă. — Eu sunt Sandu. — Am înțeles, Sandule. — Tu cum te chemi? Vocea întârzie. — Nu contează acum. — Pentru tine, poate. Eu cum să-ți spun? — Cum vrei. Sandu își schimbă poziția. Pardoseala era rece. — Ai voce de bătrân. — Așa ți se pare? — Da. — Atunci spune-mi așa. Sandu își sprijini capul de perete. — Bine, Bătrâne. Așteptă un răspuns. Nu veni. — Ai auzit vreodată de un om băgat la închisoare pentru o literă? — Ce literă? — Un r. — Unde? — Într-un ziar. Vocea așteptă. Sandu își frecă fața cu palmele. — Trebuia să scrie „eroi”. A ieșit „erori”. — Înțeleg. — Eu nu. Sandu își frecă ceafa. — Am verificat pagina. Am semnat-o. Nu știu cine a pus litera acolo și nici de ce n-am văzut-o. Tăcere. — Ce zici? — Despre ce? — Despre toată prostia asta. — Nu știu destule. Sandu zâmbi amar. — Atunci ai să te înțelegi foarte bine cu oamenii de aici. Așteptă un râs. Nu veni. — N-ai simțul umorului? — Am înțeles ce ai vrut să spui. — Nu te-am întrebat dacă ai înțeles. Vocea tăcu. Sandu își trase genunchii spre piept. — Bătrâne? — Da? — Crezi că mâine mă lasă să sun acasă? — Nu știu. — Măcar atât puteai să-mi spui. — Ce? — Că da. Dincolo nu se auzi nimic. Sandu închise ochii. După un timp spuse: — Dora o să creadă că am fugit cu alta. — Cine este Dora? — Prietena mea. — De cât timp sunteți împreună? Sandu se gândi. — Destul cât să știe că n-aș avea unde să fug. Așteptă din nou. Vocea nu râse. Sandu se ridică de pe podea. Îl durea spatele. — Mă duc să mă întind. — Bine. Se așeză pe pat. Dinspre culoar se auziră pași. Sandu întoarse imediat capul. Pașii se apropiară, apoi se îndepărtară. — Bătrâne? — Da, Sandule. — Dacă adorm și vin să mă ia, mă trezești? O pauză. — Dacă aud că vin, îți spun. Sandu încuviință, deși nu știa dacă celălalt putea să-l vadă. Își trase pătura până la piept. Nu adormi imediat. Mai târziu auzi iar pași pe culoar. Așteptă. Nu veni nimeni. Nici vocea nu spuse nimic. Sandu se întoarse pe partea cealaltă. Înainte să închidă ochii, se gândi că nu aflase aproape nimic despre Bătrân. Dar măcar știa cum să-l strige. II. MĂRTURISIREA În a patra dimineață, Sandu nu mai ceru să telefoneze. Ceruse în fiecare zi. Un gardian îi spusese că solicitarea fusese înregistrată, altul că trebuia aprobată, iar un al treilea că nu era treaba lui. Sandu începuse să se teamă și de răspunsuri. Dinspre grilaj se auzi vocea Bătrânului. — Ai dormit? — Puțin. — Cât? — N-am ceas, Bătrâne. — Ai dreptate. — Nu-mi spune că am dreptate. Spune-mi ceva folositor. Bătrânul tăcu. Sandu își spălă fața și se așeză pe pat. — Iartă-mă. — Pentru ce? — Pentru nimic. Lasă. După câteva minute, se auziră pași. Gardianul deschise ușa. — La anchetă. *** Era același bărbat care îl audiase prima dată. De data aceasta nu-i întinse mâna. Pe birou se afla un teanc de foi prinse cu o clemă. — Bună dimineața, Sandule. — Bună dimineața. — Cum te simți? — Aș vrea să vorbesc cu Dora. Anchetatorul își puse ochelarii. — O să verificăm. Sandu își strânse mâinile. — Asta mi se spune de patru zile. — Atunci să nu pierdem timpul. Deschise dosarul. — Am verificat istoricul documentului. Modificarea a apărut înainte de aprobarea finală. — Știu. — Dumneata ai aprobat pagina. — Da. — Și spui că n-ai văzut-o. — N-am văzut-o. Anchetatorul răsfoi câteva pagini. — Există două posibilități. Ori nu ți-ai făcut meseria, ori ai lăsat-o intenționat. — Mi-a scăpat o greșeală. — Pe prima pagină. În discursul conducătorului. Anchetatorul puse foile jos. — De ce nu te-ai uitat mai atent? Sandu simți că începe să transpire. — Nu știu. — Răspunsul ăsta nu ne ajută. — Dar e singurul pe care îl am. Anchetatorul îl privi câteva secunde. Apoi închise dosarul. — Atunci vom continua altă dată. *** Pe drumul de întoarcere, Sandu văzu o fetiță pe culoarul administrației. Avea un ghiozdan roz și stătea pe un scaun prea înalt pentru ea. Picioarele nu-i ajungeau până la podea. Ținea în brațe o păpușă căreia îi lipsea un pantof. Anchetatorul ieși dintr-un birou. — Mara, ți-am spus să mă aștepți înăuntru. — Mi-e cald. — Atunci scoate-ți geaca. Fetița începu să se descheie. Bărbatul se aplecă și o ajută. — Ai mâncat? Ea clătină din cap. — Ți-am pus sandvișul în ghiozdan. — Nu-mi place. — Ieri îți plăcea. — Ieri era altfel. Sandu îi urmări fără să se oprească. Gardianul îl împinse ușor din spate. — Mergi. Când ajunseră la capătul culoarului, auzi vocea anchetatorului: — Mara, te rog, nu-mi face și tu ziua grea. Sandu se întrebă dacă Dora reușise să afle unde era. *** Prima dată îl duseră la stâlp câteva zile mai târziu, într-o dimineață rece. Nu-i spuseră unde mergeau. Îl scoaseră din clădire, îi acoperiră capul și îi legară mâinile la spate. Apoi îl fixară de ceva tare, vertical. Sandu simți lemnul prin cămașa cenușie. Sub tălpi avea pietriș. Cineva îi spuse să nu se miște. — Dar ce faceți cu mine? Nu primi răspuns. Auzi pași îndepărtându-se. Încercă să-și miște mâinile. Frânghia îl strângea. — Vă rog! Nu știa dacă îl auzise cineva. Își ținu respirația. Așteptă o împușcătură. Nu veni. După un timp, cineva îi desfăcu legăturile și îl duse înapoi. Nu-i explicară nimic. În celulă, Sandu vomită puțina mâncare pe care o avea în stomac. Se așeză pe podea. Așteptă să se liniștească. — Bătrâne? — Da, Sandule. — M-au dus să mă împuște. Vocea nu răspunse imediat. — Au tras? — Nu. — Atunci ce s-a întâmplat? Sandu își sprijini capul de pat. — Nu știu. Îi povesti tot ce își amintea. Bătrânul îl ascultă, apoi îl întrebă câți oameni fuseseră în curte. — Nu știu. Aveam capul acoperit. — Cât timp ai stat legat? — Nu știu nici asta. — Ai auzit ordine? Sandu izbucni: — Bătrâne, m-au legat de un stâlp! Eu credeam că mor și tu mă întrebi cât am stat acolo! Se făcu liniște. Sandu își frecă ochii. — Scuză-mă. — Nu-i nevoie. — Ba e nevoie. Dar nu acum. În noaptea aceea, când gardianul trecu pe culoar, Sandu se ridică în picioare și rămase așa până când pașii dispărură. *** A doua oară îl duseră după alte câteva zile. Recunoscu zgomotul porții și încercă să se oprească. — Am răspuns la toate întrebările, spuse. Gardianul îl apucă de cot. — Mergi. De data aceasta începu să plângă înainte să-i lege mâinile. — Vă spun tot ce vreți. Numai spuneți-mi ce vreți. Nici acum nu se trase. La întoarcere, Sandu nu mai întrebă de ce îl duseseră acolo. Tremura atât de tare, încât vărsă apa când încercă să bea. În seara aceea, Bătrânul îl întrebă: — Ce ți-au cerut la ultima audiere? Sandu se gândi. — Să explic de ce n-am corectat litera. — Și ce le-ai spus? — Că n-am văzut-o. — Ai putea să le spui ce verificări ai făcut efectiv. — Le-am spus. — Atunci să examinăm ce anume nu acceptă. Sandu se întoarse spre perete. — Tu de ce vorbești ca ei? — Cum? — De parcă totul s-ar rezolva dacă găsim răspunsul potrivit. Bătrânul tăcu. — Bătrâne, eu cred că ei nu vor un răspuns. Vor să mă audă spunând ceva. — Ce anume? — Dacă aș ști, le-aș spune. Încercă să se întindă, dar se ridică iar în capul oaselor. — Nu vreau să mor, Bătrâne. De dincolo nu veni niciun răspuns. — M-ai auzit? — Da. — Atunci nu mă mai întreba cât am stat legat. *** A treia oară, Sandu nu fu singur. Înainte să-i acopere capul, văzu un bărbat mai scund decât el, cu barbă crescută neuniform și haine prea largi. Unul dintre papucii bărbatului îi ieșea din picior. Gardianul îl grăbi. Bărbatul se opri. — Mi-a rămas papucul. — Lasă-l! — Dar nu pot să merg. Un gardian îi împinse papucul cu vârful bocancului. Sandu văzu cum bărbatul încercă să-l încalțe. Îi scoaseră ochelarii, apoi îi acoperiră capul. Îl conduseră până la stâlp. Îi legară mâinile. Auzi mișcare în apropiere și vocea celuilalt, dar nu desluși ce spunea. Un bărbat strigă: — Pregătiți! Sandu începu să respire repede. Voia să spună ceva. Nu-i venea nimic în minte. — Foc! Se auziră împușcături. Prima lovitură îl izbi în brațul stâng. A doua, în coapsa stângă. Sandu strigă. Încercă să se smulgă din legături. Lemnul îi apăsa spatele. Auzi ceva izbind pietrișul în apropiere, apoi un geamăt. După aceea, o voce ceru o targă. Sandu începu să strige că îl doare. Nimeni nu-i răspunse. Îi desfăcură mâinile. La marginea curții îi scoaseră gluga. Lumina îl făcu să clipească. Nu vedea bine fără ochelari. Când încercă să-și ridice brațul stâng, durerea îl făcu să strige din nou. — Hai, mergem. Gardianul îl apucă de brațul drept. Sandu făcu un pas. Apoi încă unul. După câțiva metri, piciorul îi cedă. Căzu pe pietriș. — Ridică-te! — Nu pot. — Hai, mă! — Mă doare. Gardianul privi spre clădire. — În pula mea, ar trebui să fii mulțumit că trăiești! În tine au tras cu gloanțe de cauciuc. În ălălalt, cu gloanțe adevărate! Sandu ridică încet capul. — Ce? — Ai auzit. — În celălalt? — Hai odată, că n-am toată ziua! Sandu se uită înapoi. Nu mai vedea omul cu papucul prea mare. — A murit? Gardianul îl trase în sus de brațul drept. — Ridică-te! Ajunseră greu la intrarea închisorii. Sandu se sprijini de zid. Pe cămașa cenușie, aproape de umărul stâng, observă trei pete mici de sânge. Nu știa de unde proveneau. Își ridică privirea. — Domnule... — Ce mai e? — De ce pe mine... Nu reuși să termine. Gardianul deschise ușa. — Mișcă. *** Înapoi în celulă, gardianul îi dădu ochelarii. Sandu nu se putu întinde imediat. Brațul îl durea când îl mișca. Coapsa începea să se umfle. Se așeză pe marginea patului. Încercă să-și scoată încălțămintea, dar renunță. După ce gardianul se îndepărtă, întoarse capul spre perete. — Bătrâne? — Da, Sandule. — Azi au tras în noi. — În cine? — În mine și în omul de lângă mine. Își apăsă palma dreaptă peste ochi. — Pe mine m-au împușcat cu gloanțe de cauciuc. — De unde știi? — Mi-a spus gardianul. — Și celălalt? — Cu adevărate. Bătrânul tăcu. — Era un om mic de statură. Avea un papuc care îi tot ieșea din picior. Încercă să înghită. — L-am auzit spunând că i-a rămas papucul. Nu continuă. După un timp, începu să plângă. Nu încercă să se oprească. — Bătrâne, eu m-am bucurat. — De ce? — Când am văzut că mai trăiesc. Își șterse nasul cu mâneca dreaptă. — M-am bucurat înainte să mă gândesc la el. Bătrânul nu răspunse. — Și acum nu știu dacă a murit. Sandu încercă să se întindă fără să apese pe brațul rănit. — Nu spune nimic, Bătrâne. Vocea tăcu. Sandu rămase cu ochii deschiși. *** La următorul interogatoriu, Sandu intră șchiopătând. Anchetatorul se afla în fața calculatorului. — Ia loc. Sandu se așeză cu greu, ținând piciorul stâng aproape întins. — Ce-ai pățit? Sandu îl privi. — M-au împușcat. Anchetatorul își scoase ochelarii. — Ai fost consultat? — Nu. Bărbatul notă ceva. — O să verific. — Au împușcat și omul de lângă mine. — De unde știi? — Am auzit împușcăturile. Au cerut o targă. Gardianul mi-a spus că asupra lui s-a tras cu gloanțe adevărate. Anchetatorul îl privi câteva secunde. — Sandule, astăzi vreau să discutăm despre declarația ta. Sandu simți cum i se strânge stomacul. — Ce mai vreți să vă spun? — Până acum ai vorbit numai despre ce n-ai observat. Azi vreau să vorbim despre ce ți se părea amuzant. Din buzunar îi sună telefonul. Anchetatorul privi ecranul, apoi respinse apelul. — Făceai glume la serviciu? — Uneori. — Despre greșelile din ziar? — Da. — Și asta ți s-ar fi părut amuzantă? Dacă ai fi observat-o? Sandu se gândi. — Într-un alt ziar, probabil aș fi râs. Anchetatorul își luă stiloul. — Bun. Sandu simți o ușurare neașteptată. Bărbatul continuă: — Și dacă ai fi observat-o înainte de publicare? — Aș fi corectat-o. Anchetatorul puse stiloul jos. — Sandule, iar ajungem de unde am plecat. Sandu își privi mâinile. — Atunci spuneți-mi ce trebuie să fac. — Trebuie să-ți amintești. Anchetatorul închise dosarul. — Mâine continuăm. *** În celulă, Sandu îl strigă pe Bătrân. — Cred că am înțeles ce vrea. — Ce? — Să spun că am văzut litera și am lăsat-o. — Dar mi-ai spus că n-ai văzut-o. — Știu. — Atunci declarația ar fi falsă, dacă relatarea ta inițială este adevărată. Sandu râse scurt. — Mulțumesc. Nu-mi dădusem seama. Își întinse piciorul rănit. — Tu ai altă idee? — Nu știu încă. — Atunci hai să încercăm. — Ce anume? — Să vedem dacă m-ar crede. Bătrânul tăcu. — Pune-mi întrebări. — Ai observat modificarea înainte de publicare? — Da. — Când? — La ultima verificare. — De ce n-ai corectat-o? — Mi s-a părut amuzantă. — Cine a introdus-o? — Nu știu. — Ai discutat cu cineva? — Nu. — Și de ce n-ai încercat să oprești distribuția după aprobare? Sandu se opri. — Pentru că... Nu găsi nimic. — Pentru că m-am speriat. — De ce? — Că o să se afle. — Că o să se afle ce? Sandu își trecu mâna peste frunte. — Că am văzut-o. — Dar când Vera ți-a arătat pagina, i-ai spus că nu o observaseși. — Exact. — Și ea te-a văzut speriat. — Da. Bătrânul tăcu. Sandu se ridică puțin de pe pat. — Stai. Încercă să-și miște piciorul. — Eu chiar m-am speriat când mi-a arătat ziarul. — Asta mi-ai povestit. — Dar dacă aș fi văzut greșeala de la început, m-aș fi putut speria fiindcă mă descoperise. — Da. Sandu se sprijini de perete. — Deci nu trebuie să schimb ce am făcut. — Nu neapărat. — Trebuie să schimb de ce am făcut. Vocea nu răspunse. Sandu rămase privind mâinile sale. — Bătrâne, asta merge. — Nu știm dacă va fi acceptată. — Dar merge. Își duse mâna la gură. — Numai că Vera o să spună adevărul. — Ce anume? — Că eram speriat. — Asta nu stabilește motivul spaimei. Bătrânul continuă să-i pună întrebări. Sandu se încurcă atunci când ajunseră la omul care ar fi introdus litera: orice nume ar fi rostit, ar fi tras pe cineva în dosar. — Atunci nu spunem nimic despre autor, hotărî el. — Întrebarea poate reveni. — Știu. — Declarația aceasta te poate incrimina mai grav. Sandu izbucni: — Du-te dracului, Bătrâne! Răspunsul veni imediat: — Du-te tu dracului. Sandu rămase nemișcat. Apoi începu să râdă. Durerea din braț îl opri. — În sfârșit, ai și tu o replică omenească. Dincolo nu se auzi niciun râs. Sandu se șterse la ochi. — Ascultă-mă acum. — Te ascult. — Eu n-am văzut litera. — Asta mi-ai spus. — Nu, Bătrâne. N-am văzut-o. Dacă mâine spun altceva, să nu mă crezi. — Voi ține minte ce mi-ai spus. Sandu își sprijini fruntea de perete. — Să ții minte ce s-a întâmplat. *** A doua zi, Sandu îi ceru anchetatorului să-și modifice declarația. Bărbatul îl privi câteva clipe. — Ce vrei să schimbi? — Am observat litera înainte de publicare. Anchetatorul rămase nemișcat. — Până acum ai spus că nu. — Știu. — De mai multe ori. — Știu. — De ce ai mințit? Sandu își simți gura uscată. — Mi-a fost frică. — De ce? — De consecințe. Femeia de la calculator începu să tasteze. Sandu auzea fiecare apăsare. — De ce ai lăsat modificarea? întrebă anchetatorul. — Mi s-a părut amuzantă. — Sensul propoziției? — Da. — Ai vrut să-l batjocorești pe conducător? — Nu. Mi s-a părut o prostie amuzantă. N-am gândit mai departe. Anchetatorul își puse ochelarii. — Cine a introdus modificarea? — Nu știu. — Ai avut o înțelegere cu cineva? — Nu. Bărbatul mai puse câteva întrebări. Sandu răspunse. Uneori aproape că uita că minte. La sfârșit, femeia citi declarația. — „Declarantul precizează că a remarcat modificarea înainte de aprobarea materialului, a apreciat caracterul ironic al acesteia și a decis să permită publicarea în forma respectivă.” Sandu ridică imediat capul. — Nu. Femeia se opri. Anchetatorul îl privi. — Ce nu? — N-am spus că am apreciat caracterul ironic. — Ai spus că te-a amuzat. — Am spus că mi s-a părut o greșeală amuzantă. — Care este diferența? Sandu își strânse mâinile. — Dacă scrieți că am apreciat caracterul ironic, înseamnă că am fost de acord cu mesajul. — Dar ai lăsat greșeala intenționat. — Da. Dar nu eu am pus litera. Anchetatorul rămase câteva secunde pe gânduri. Apoi se întoarse spre femeie. — Scrieți exact formularea lui. Ea modifică textul. Sandu citi declarația până la capăt. Semnă. — Acum se termină? — Declarația trebuie verificată. — Dar am recunoscut. — Ai schimbat declarația. Nu este același lucru. Anchetatorul apăsă butonul pentru gardian. Sandu încercă să se ridice. Îl duru piciorul și se sprijini de masă. — Mă mai duceți în curte? Bărbatul se uită la el. — Nu eu stabilesc toate măsurile. — Dar puteți să le spuneți că am semnat. — Vor vedea în dosar. Gardianul intră. Sandu se îndreptă spre ușă. Nu mai întrebă nimic. *** În celulă, nu-l strigă imediat pe Bătrân. Se așeză pe pat și încercă să-și scoată încălțămintea. Reuși cu greu. Apoi trase scaunul lângă perete. — Bătrâne? — Da, Sandule. — Am semnat. — Ce ai declarat? — Că am văzut litera. — Și? — Că am lăsat-o fiindcă mi s-a părut amuzantă. — Te-au crezut? Sandu privi ușa. — Nu știu. Rămaseră tăcuți. — Bătrâne, spuse el după un timp, dacă mă întrebi acum ce s-a întâmplat, nu mai știu ce să-ți răspund. — De ce? — Pentru că am spus aceeași minciună de atâtea ori astăzi, încât mi-o amintesc mai bine decât dimineața aceea. Bătrânul nu răspunse imediat. — Prima dată mi-ai spus că nu observaseși modificarea. Sandu închise ochii. — Încă o dată. Bătrânul repetă. Sandu își sprijini capul de perete. — Bine. *** Zgomotele începură două dimineți mai târziu. Sandu tocmai își spălase fața. Dinspre locul de unde venea de obicei vocea Bătrânului se auziră pași și o ușă deschisă. — Aici? — Aici, unde dracu' să fie? O lovitură metalică făcu să vibreze grilajul de aerisire. Sandu se apropie de perete. — Stai, mă! Nu așa! Urmă un zgomot prelung, ca și cum ceva greu ar fi fost târât pe podea. Sandu își lipi urechea de zid. — Scoate-l odată dracului de acolo! Se auzi o bufnitură. Sandu tresări. Ar fi vrut să-l strige pe Bătrân. Nu îndrăzni. Dacă oamenii îl auzeau, aveau să afle că vorbeau prin perete. — Nu vezi că nu merge? — Atunci fă ceva! Urmă încă o lovitură. — Lasă-l acolo deocamdată, în morții mă-sii! Se auziră pași. — Mâine îl terminăm. Ușa se închise. Sandu așteptă. Mai întâi câteva secunde. Apoi câteva minute. Când nu se mai auzi nimic, se apropie din nou. — Bătrâne? Tăcere. — Bătrâne, ești bine? — Da, Sandule. Sandu închise ochii. — Fir-ar să fie! M-ai speriat. — Ce s-a întâmplat? — Au intrat niște oameni la tine. — Da. — Te-au lovit? — Nu. — Au încercat să te ia? Vocea întârzie. — N-am plecat nicăieri. Sandu se așeză pe podea. — Au zis că mâine te termină. Bătrânul nu răspunse. — Ai auzit? — Da. — Ce vor să facă? — Nu știu sigur. Sandu se uită la perete. — Nici eu. Își întinse piciorul stâng. — Bătrâne, tu ai făcut ceva rău? O pauză. — Am făcut greșeli. — Toți facem. — Da. Sandu se gândi la declarația semnată. — Ale mele au început cu o literă. Bătrânul tăcu. După un timp, Sandu întrebă: — Tu ai lucrat vreodată cu dosare? Cu declarații? — Da. — Aha. Sandu așteptă să-i spună mai mult. Nu veni nimic. — De asta știai să-mi pui întrebările alea? — Este unul dintre motive. Sandu se ridică încet, sprijinindu-se de pat. — Atunci mâine, dacă vin iar, să nu răspunzi la orice te întreabă. — De ce? — Pentru că de la o întrebare la alta poți să ajungi să recunoști ceva ce n-ai făcut. Bătrânul nu răspunse. Sandu privi peretele. — Eu știu. *** A doua zi, oamenii reveniră. Sandu recunoscu una dintre voci. — Hai, că azi trebuie să terminăm. Se auzi același huruit, apoi o lovitură. — Ține ușa! — O țin! Sandu rămase lângă perete. Nu spuse nimic. — Ușor, mă! Nu ne plătește nimeni să-l stricăm. — Păi și ce, îl mai folosim? — Nu eu hotărăsc. Urmă un zgomot metalic prelung. Sandu își strânse pumnii. Îl durea brațul stâng, dar nu se îndepărtă. — Mai rămâne ăsta. — Îl punem aici, lângă perete. Se auzi o bufnitură, apoi încă una. Sandu simți o vibrație slabă în palma sprijinită de zid. — Acum încape biroul? — Încape. Unul dintre bărbați începu să vorbească la telefon. — Da, iau eu pâine. Am zis că iau. Ajung înainte de șase. Se auziră pași și o ușă închisă. Apoi huruitul se îndepărtă. Sandu așteptă. Când nu mai auzi nimic, se așeză pe podea. — Bătrâne? Tăcere. — Bătrâne, sunt eu. Nu primi răspuns. Își apropie urechea de perete. — Au plecat. Poți să vorbești. Nimic. Sandu bătu ușor cu palma. — Bătrâne? Așteptă. Apoi bătu mai tare. — Mă auzi? Pe culoar se auziră pași. Sandu se îndepărtă imediat. Un gardian trecu prin fața ușii. Când pașii dispărură, Sandu reveni la perete. — Bătrâne, spune ceva. Tăcere. Se așeză pe pat. Își aminti că îl întrebase cum îl cheamă, iar Bătrânul îi spusese că nu conta. Atunci i se păruse o prostie. Acum nu avea nici măcar un nume pe care să-l poată cere de la gardieni. Mai târziu, când îi aduseră cina, Sandu încercă să mănânce. Nu putu. Lăsă lingura în farfurie. Se întoarse spre perete. — Bătrâne... Nu primi răspuns. De data aceasta nu-l mai strigă. III. ASCULTAREA În dimineața de după mutare, Sandu auzi o femeie vorbind dincolo de perete. — Iar s-a blocat imprimanta. Un bărbat îi răspunse: — Scoate hârtia. — Am scos-o. — Atunci mai pune-o o dată. Sandu se ridică din pat. Se apropie de grilajul de aerisire. Nu mai auzise vocea Bătrânului de când oamenii scoseseră echipamentul. — Și dosarele astea unde le pun? întrebă femeia. Se auzi scârțâitul ușii unui dulap. Vocea bărbatului ajunse până la Sandu numai în fragmente; când ușa metalică se închise, cuvintele se înăbușiră iar. — Bine, spuse femeia. Dar dacă lipsesc pagini, nu răspund eu. Sandu așteptă. — Cu dosarul de la ziar ce facem? întrebă bărbatul. — Declarația e aici. Ușa dulapului se deschise iar. — Și cine a pus litera? — Asta nu scrie nicăieri. Ușa metalică se închise. Sandu nu mai desluși ce spuneau. După câteva clipe, vocile trecură la un frigider cumpărat în rate. Sandu se întoarse la pat. Îl duru piciorul când se așeză. Înainte să vină gardianul cu micul dejun, îl mai strigă o dată pe Bătrân. Nu primi răspuns. *** A doua zi ceru hârtie. — Iar vrei să telefonezi? întrebă gardianul. — Nu. Vreau să întreb despre cineva. — Cine? Sandu arătă spre perete. — Era acolo. Gardianul se uită în direcția indicată. — Acolo a fost o magazie. — Știu. Vorbeam cu cineva. — Cum îl cheamă? Sandu tăcu. — Nu știu. Gardianul îi întinse formularul. — Atunci scrie ce știi. Sandu scrise că vorbise timp de mai multe zile, poate săptămâni, cu cineva din încăperea vecină și că, după venirea unor lucrători, vocea nu-i mai răspunsese. La sfârșit adăugă: Doresc să aflu dacă mai este în viață. Reciti cererea. O semnă. *** Avocata Adriana Nistor reuși să-l viziteze câteva zile mai târziu. Îi spuse că Dora o căutase după ce aflase unde era ținut și insistase pentru această vizită. Avocata își scoase un elastic de la încheietură, apoi își aminti că avea părul prea scurt ca să-l lege și îl puse la loc. — Am nevoie să-mi spuneți ce s-a întâmplat, începu ea. Sandu îi povesti despre ziar, anchete și cele trei ieșiri la stâlp. Când ajunse la împușcături, avocata lăsă pixul jos. — Ați văzut muniția? — Nu. Aveam capul acoperit. Gardianul mi-a spus că asupra mea s-a tras cu gloanțe de cauciuc. — Și celălalt bărbat? — Cu muniție adevărată. — L-ați văzut murind? — Nu. Sandu își privi mâinile. — Dar am auzit că au cerut o targă. Avocata notă. — Ați fost examinat de un medic? — Nu. — O să solicităm examinarea și documentele privind detenția. — Ați vorbit cu Vera? întrebă Sandu. — Da. A confirmat că v-ați speriat când v-a arătat ziarul. I s-a cerut să declare că v-ați prefăcut speriat; a refuzat formularea aceea. — O să aibă necazuri. — Nu știu. Sandu îi povesti apoi despre mărturisirea semnată. — Era adevărată? întrebă femeia. — Nu. — De ce ați semnat? — Pentru că atunci când spuneam adevărul mă întrebau iar. Când am început să spun altceva, au început să scrie. Avocata îl privi. — Și cine v-a ajutat să pregătiți declarația? Sandu ezită. — Un om cu care vorbeam prin perete. — L-ați văzut? — Nu. — Atunci de unde știți că era un om? Sandu rămase cu privirea asupra mapei. — Nu știu, spuse. *** Într-o dimineață, pe când încerca să-și întindă piciorul rănit, Sandu auzi iar ușa dulapului. — Aparatul din magazie l-au luat? întrebă femeia. — L-au dus la depozit. — Și cine avea grijă de el? Bărbatul răspunse, dar ușa dulapului se închise înainte ca Sandu să înțeleagă. Rămase lângă perete. Încercă să-și amintească dacă auzise vreodată altă voce în încăperea Bătrânului. *** Răspunsul la cererea despre Bătrân veni înaintea celui privind examinarea medicală. Un funcționar îl chemă într-un birou. — În încăperea indicată de dumneavoastră nu a fost deținută nicio persoană. Sandu își îndreptă spatele. — Dar era cineva acolo. — Spațiul era folosit pentru depozitarea unor echipamente. — Și cine vorbea cu mine? Funcționarul consultă foaia. — Un aparat pentru analiza declarațiilor. Era scos din uz. — Un om lucra cu el? — Nu figurează niciun operator în încăpere. — Atunci cine îmi răspundea? Funcționarul împinse foaia spre marginea biroului. — Aparatul putea să vorbească. Mai mult nu vă pot spune. Sandu se uită la gura bărbatului. — Și unde au dus-o? — La depozitul tehnic, pentru dezafectare. — L-au distrus? — Nu am această informație. Sandu își scoase ochelarii. Îi șterse cu marginea cămășii cenușii. — Putea să țină minte? — Ce anume? — Ce îi spuneam. Funcționarul îl privi. — Trebuie să întrebați personalul tehnic. Îi întinse alt formular. Sandu îl luă. Nu se grăbi să plece. Își aminti cum îl întrebase pe Bătrân dacă râdea vreodată, cum îl înjurase și cum îi povestise despre omul de la stâlp. Încercă să-și amintească dacă Bătrânul pretinsese vreodată că era om. Nu reuși. — Domnule Sandu? Ridică privirea. — Da? — Mai aveți întrebări? Sandu se uită la formular. — Nu știu încă. *** Anchetatorul îl chemă după alte câteva zile. — Am citit solicitarea ta, Sandule. Pe masă se afla dosarul lui, deschis. — Spui că ai vorbit cu cineva din magazie. — Așa credeam. — În magazie era un aparat pentru analiza declarațiilor. Iar tu ți-ai schimbat declarația cât ai fost aici. Sandu tăcu. — Vreau să aflu dacă aparatul ți-a sugerat ce să spui. — Eu l-am rugat să mă ajute. Anchetatorul ridică privirea. — Cu declarația? — Da. Bărbatul luă o foaie. — Nu avem înregistrările complete ale discuțiilor. Aparatul păstrează doar fragmente. — Își mai amintește de mine? — O să-l întrebăm. *** În încăperea de confruntare, un panou cenușiu despărțea masa lui Sandu de locul unde fusese instalată unitatea. Un tehnician tânăr verifica un calculator. Anchetatorul se așeză. — Pornește sistemul. Tehnicianul apăsă o tastă. — Este pornit. Sandu se apropie de microfon. — Bătrâne? Câteva secunde nu se auzi nimic. Apoi veni vocea răgușită: — Da, Sandule. Sandu închise ochii. Își dădu seama că îi fusese dor de vocea aceea. — Unde-ai fost? — Nu știu unde mă aflu acum. Anchetatorul interveni: — Sandu, despre declarație discutăm. Se întoarse spre panou. — Ce v-a spus inițial despre modificarea din ziar? — Că nu o observase înainte de publicare. — Și după aceea? — Am discutat posibilitatea unei declarații în care afirma contrariul. — V-a cerut să îl ajutați să pregătească o mărturisire falsă? — Da. Anchetatorul începu să scrie. Sandu se mișcă pe scaun. — Întrebați-l și de ce. — Ajungem și acolo. — Mă duceau la stâlp! — Sandule, te rog să nu întrerupi. Anchetatorul se întoarse spre panou. — Puteți confirma că Sandu a fost supus violențelor pe care le relatează? — Nu independent. — Deci aveți numai afirmațiile lui. — Da. — Dar puteți confirma că a discutat cu dumneavoastră elaborarea unei declarații despre care spunea că este falsă. — Da. Anchetatorul puse stiloul pe masă. — Bun. O pauză. Apoi Bătrânul întrebă: — Câte declarații a dat Sandu înainte să o semneze pe ultima? Anchetatorul ridică privirea. — Nu v-am cerut să puneți întrebări. — Răspunsul depinde de condițiile în care a fost semnată declarația. Bărbatul se întoarse spre tehnician. — Iar face asta? Tânărul privi ecranul. — Da. Ca în testele TAI. — Ce teste? întrebă Sandu. Anchetatorul nu-i răspunse. — A fost retras fiindcă trăgea concluzii pe care dosarele nu le susțineau, spuse tehnicianul. Sandu privi panoul. Bătrânul continuă: — Declarația lui Sandu a fost schimbată sub amenințare. — Asta susține el, răspunse anchetatorul. — A relatat trei ieșiri la stâlp. La ultima spune că s-au tras focuri de armă. — Și cine le-a ordonat? — Anchetatorul care a condus interogatoriile. — Eu? Pe ce vă bazați? — Pe succesiunea evenimentelor. Sandu ridică privirea. — Bătrâne? — Da, Sandule. — Tu știi că omul ăsta a dat ordin să tragă în mine? — Nu. — Atunci de ce i-ai pus ordinul în cârcă? — A condus interogatoriile înainte și după amenințările relatate. — Dar nu știi dacă el le-a ordonat. — Nu pot confirma. Sandu se uită spre anchetator. Îi era frică. Omul acela putea să-l trimită din nou în celulă. Poate chiar la stâlp. — Nici eu nu știu cine a dat ordinul, spuse Sandu. Aveam capul acoperit. Anchetatorul încuviință. — Mă bucur că lămurim lucrurile. — N-am spus că n-ați dat ordinul. Bărbatul își opri mâna deasupra dosarului. Sandu continuă, cu voce mai joasă: — Am spus că nu știu. Se întoarse spre panou. — Bătrâne, de ce vorbești de parcă ai ști? Urmă o pauză. — Nu dețin dovezi suficiente pentru a atribui ordinul unei persoane. Sandu își coborî privirea. Ar fi vrut să fie mulțumit. Nu era. Își aminti răspunsurile pe care le repetaseră înainte să semneze. Anchetatorul făcu un semn tehnicianului. — Am terminat. — Mai am o întrebare, spuse Sandu. Bărbatul oftă. — Pune-o. Sandu se întoarse spre panou. — Bătrâne, de ce m-ai ajutat să fac declarația aia? — Mi-ai cerut să te ajut. — Dar știai că nu era adevărată. — Știam că nu corespundea relatării tale inițiale. — Și tot m-ai ajutat. — Da. — De ce? Vocea întârzie. — Pentru că mi-ai spus că nu vrei să mori. Sandu își coborî capul. Anchetatorul îi făcu semn tehnicianului să oprească unitatea. — Bătrâne? Nu mai primi răspuns. *** Procesul-verbal îi fu adus a doua zi. Sandu îl citi cu atenție. Acolo scria că sistemul confirmase pregătirea unei mărturisiri false. Nu apăreau însă întrebările despre succesiunea interogatoriilor, iar explicația fricii sale fusese rezumată drept o relatare neverificată. — Aș vrea să fie trecut și restul, spuse. Funcționara îl privi. — Puteți face observații. Sandu le făcu. Când îi întinse documentul pentru semnare, îl citi din nou. — Vreau să-l vadă avocata. — Nu este aici. — Atunci nu semnez astăzi. Femeia se lăsă pe spate. — Trebuie să consemnez refuzul. Sandu își simți mâinile tremurând. — Consemnați-l. *** Câteva zile mai târziu, avocata veni din nou. — Am solicitat examinarea medicală și am contestat menținerea detenției, îi spuse. Am invocat declarațiile contradictorii, împrejurările în care au fost obținute și lipsa unor răspunsuri privind leziunile. — Și? — Nu vor să mai prelungească detenția. Au declarația semnată, dar nu au autorul modificării. Am contestat mărturisirea și am cerut actele medicale. Nu știu ce a cântărit mai mult. Sandu o privi. — Au renunțat la dosar? — Nu. Astăzi vă lasă să plecați. — În acte sunt tot vinovat? — În acte, ați semnat o declarație. O contestăm. Dosarul rămâne deschis. Sandu se uită la ușă. — Și dacă mă cheamă din nou? — Va trebui să ne ocupăm și de asta. — Dar dacă mă țin iar? — Nu vă pot promite că nu se va întâmpla. Sandu încuviință și își privi degetele. Nu avea de semnat nimic în clipa aceea. *** Îi înapoiară hainele. Geaca de lucru avea același nasture desprins. Ceasul nu mai funcționa. La poartă, Dora îl aștepta lângă mașină. Îl îmbrățișă, apoi se desprinse când îl auzi gemând de durere. — Brațul? — Și piciorul. Ea îl privi. — Mergem întâi la medic. — Nu acasă? — După aceea. Sandu încercă să protesteze. Dora deschise portiera. — Sandu, în privința asta nu negociem. El urcă. *** Medicul îi examină leziunile. Când Sandu îi spuse că fusese împușcat în detenție, femeia se opri câteva clipe din scris. Apoi îi ceru să explice exact ce văzuse și ce aflase de la gardian. Consemnă leziunile, recomandă investigații suplimentare și eliberă un raport semnat. Nu pretinse că putea identifica tipul muniției sau pe cel care trăsese. Sandu observă că medicul recitise cu mare atenție formularea privind împrejurările rănirii. Nu o întrebă dacă îi era frică. *** Seara, în apartament, Dora îl întrebă despre declarația semnată. Sandu îi povesti. Ea se ridică de la masă. — Eu am spus tuturor că n-ai văzut greșeala. — Știu. — Și tu ai semnat că o văzuseși. — Da. — De ce? Sandu își frecă fruntea. — Pentru că voiam să se termine. — Și s-a terminat? — Nu. Dora se duse la fereastră. Rămase acolo câteva clipe. — Sunt supărată pe tine, Sandu. El ridică privirea. — Știu. — Nu știi încă pentru câte lucruri. Sandu nu răspunse. Dora se întoarse. — Dar în seara asta vreau să mănânci ceva. *** Mai târziu, Sandu găsi într-un sertar un caiet vechi. Îl deschise la prima pagină liberă. Scrise despre ziua în care Vera îi arătase ziarul. Despre cele trei ieșiri la stâlp. Despre bărbatul cu papucul prea mare. Nu scrise că omul murise. Nu știa. Lăsă pixul pe masă. În cameră era liniște. De undeva, prin peretele comun cu apartamentul vecin, se auzi un televizor. Sandu întoarse capul. Se ridică încet și se apropie de perete. — Bătrâne... Așteptă. La televizor, cineva începu să râdă. Sandu își retrase mâna de pe zid. Dora apăru în ușă. — Cu cine vorbeai? — Cu cineva de la închisoare. Dora privi peretele. — Mai scrii? — Cred că da. Ea puse lângă el o cană cu ceai. — Să nu-l lași să se răcească. Sandu încuviință. Dora ieși din cameră. El rămase la masă. După un timp, luă pixul.