CELE CARE NU AU AJUNS

Mașina de spălat făcea un zgomot nou. Trei lovituri metalice, o pauză, apoi încă una, mai joasă. Daria, care își câștiga viața ascultând înregistrări deteriorate, nu reușise să identifice sursa. Matei avea o explicație. — Vrea să plece. — Unde? — Nu știu. Dar pare hotărâtă. — Să termine întâi rufele. În dimineața aceea căutau factura. Daria stătea la masa din bucătărie, cu părul șaten prins într-un elastic galben al Ilincăi. Purta încă bluza în care dormise, iar mâneca stângă îi aluneca peste încheietură. Factura apăru după câteva minute. Garanția expirase. Din baie, Matei întrebă: — Ai găsit-o? — Da. — Și? — Am întârziat doi ani cu reclamația. — Atunci spune-le că zgomotul a început în garanție și abia acum a prins curaj. Daria zâmbi. Înainte să închidă arhiva, observă o notificare privind preferințele vechi ale asistentului personal. O deschise. Elemente neprezentate sau deprioritizate: 417. Apăsă pe număr. Apărură recomandări de călătorie, invitații profesionale, evenimente, anunțuri și câteva mesaje primite prin platformele pe care îi permisese asistentului să le organizeze. Majoritatea nu păreau importante. Apoi găsi numele Marei. Bună, Daria. Am primit finanțarea. Mai am loc pentru un singur om și aș vrea să fii tu. Putem vorbi mâine? Mesajul era vechi de șapte ani. Mai existau două. În ultimul, Mara îi scria că găsise pe altcineva. — De ce nu mi le-ai arătat? Asistentul indică un filtru activat în 2019. Daria recunoscu numele orașului. Acolo se mutase Andrei. După despărțire ceruse să nu mai primească, timp de treizeci de zile, recomandări asociate acelui loc. Nu voia să-l întâlnească întâmplător în fotografii, printre evenimente sau în sugestiile sistemului. După o lună prelungise filtrul până la dezactivarea manuală. Mai târziu acceptase și extinderea lui la asocieri indirecte, inclusiv în recomandările profesionale și în mesajele organizate de asistent. Acum putea vedea confirmările. Erau ale ei. Nu-și amintea să fi citit cu atenție toate explicațiile, dar nici nu putea pretinde că altcineva apăsase în locul ei. — Și dacă nu intram astăzi aici? — Preferința ar fi rămas activă până la modificarea ei. Daria închise lista. Nu știa dacă ar fi acceptat postul Marei. Pe atunci abia reușea să-și termine lucrările curente. Își amintea săptămâni în care adormea îmbrăcată și se trezea căutând telefonul sub pernă. Dar Mara așteptase un răspuns. Iar ea nu știa că avea de dat unul. --- Mara răspunse în aceeași zi. Credeam că nu mai vrei să știi de mine. După câteva minute mai scrise: Între timp m-am măritat, am divorțat și m-am tuns. Nu neapărat în ordinea asta. Daria începu să râdă. Își aminti cum Mara fusese chemată la tablă, în facultate, și traversase sala desculță. Își lăsase pantofii sub bancă. Profesorul o întrebase unde îi sunt. — Sub bancă. — Și de ce nu i-ați încălțat? — Am crezut că mă ascultați la statistică. Luase șapte. După examen, Mara susținuse că nota nu o deranjase. O deranjase numai că profesorul o întrerupsese la mijlocul calculului. Daria îi scrise: Mai umbli desculță? Numai când sunt singură. Acum trebuie să dau exemplu. Vorbiră la telefon în seara aceea. Mara conducea un institut de conservare sonoră. Avea prea multe materiale, prea puțini oameni și un proiect nou pentru care căuta un coordonator cu experiență. — Nu te-am sunat ca să-ți ofer un post, spuse. — Dar ai unul. — Da. — Și ai fi ajuns oricum la el. — Probabil. Institutul se afla la patru ore cu trenul. Contractul era de șase luni, cu posibilitatea prelungirii. Primele două presupuneau prezență aproape zilnică. Mara îi propuse să vină să vadă laboratorul. Daria acceptă vizita. Nu postul. --- Matei nu păru surprins când îi povesti. — Vrei să mergi? — Da. — Atunci mergi. — Nu știu dacă vreau să lucrez acolo. — Nici eu. Daria îl privi. — Nu te interesează? — Ba da. Dar deocamdată nici tu nu știi. Matei avea patruzeci și trei de ani, umerii puțin aduși înainte și câteva fire albe la tâmple. Când încerca să pară serios, își apăsa buzele una peste alta; Daria recunoștea gestul și uneori începea să râdă înainte să afle ce voia să-i spună. Locuiau împreună de patru ani. Ilinca, fiica lui Matei, venea la ei de două ori pe lună. Avea unsprezece ani, ochii căprui ai tatălui ei și obiceiul de a-și lăsa șosetele în locuri pe care nimeni nu le-ar fi considerat potrivite pentru șosete. În seara aceea, Ilinca își făcea temele la masa din bucătărie. — Tata mi-a explicat problema, spuse ea. — Și ai înțeles-o? întrebă Daria. — Da. După ce am citit singură. Matei ridică privirea din telefon. — Eu ți-am arătat metoda. — Tu mi-ai arătat trei metode. Numai una era în manual. — Celelalte erau pentru cultură generală. Ilinca își luă caietul și plecă în camera ei. Daria îl privi pe Matei. — Ce metodă i-ai arătat? — Nu mai știu. Important e că a înțeles. --- Institutul Marei funcționa într-o fostă școală profesională. La intrare, plăcuțele noi nu acopereau complet urmele celor vechi. Mara o aștepta pe trepte, în pantaloni negri și o cămașă albastră. Avea părul foarte scurt, cu câteva fire albe la tâmple. Se îmbrățișară. — Ai ajuns. — Cu întârziere. — Trenul? — Da. Mara privi pantofii Dariei. — Eu îi port acum. Daria coborî privirea spre șireturile desfăcute ale Marei. — Dar tot nu-i legi. — Nu poți cere totul de la un om. În laborator, Daria o cunoscu pe Ruxandra. Tânăra avea părul roșcat, prins la ceafă, câțiva pistrui și un halat cenușiu prea larg la umeri. Lucra la documentarea unor înregistrări provenite din colecții de istorie orală. Pe una dintre cutii scria: Conținut necunoscut. Verificat. — Ce ai verificat? întrebă Daria. — Că nu știm ce conține. Daria o privi. Ruxandra nu zâmbea. — E diferit de cele pe care nu le-am verificat, explică. — Așa e. Petrecură aproape două ore împreună. Ruxandra îi arătă o greșeală într-un raport tehnic publicat de Daria cu câțiva ani înainte. Prima observație a Ruxandrei era greșită. A doua era corectă. — O să trebuiască să-l corectez, spuse Daria. — Chiar? — Da. Ruxandra își scoase ochelarii. — Nu mă așteptam. — Nici eu, când l-am scris. --- După prânz, Ruxandra deschise un director cu probe tehnice mai vechi. — Am pregătit câteva înregistrări ale dumneavoastră din 2019. Mara mi-a spus că ați lucrat cu modelul acesta de aparat. Voiam să discutăm despre un defect pe care îl întâlnim și acum. Daria se apropie. Recunoscu seria aparatului. Îl împrumutase într-o vară, pentru câteva teste, pe când ea și Mara discutau despre o posibilă colaborare. Îi trimisese atunci probele brute, cu puțin timp înainte de despărțirea de Andrei. Nu se obosise să taie toate porțiunile fără relevanță tehnică. — Avea un contact prost, spuse. — Exact. Încerc să compar zgomotul cu cel dintr-o altă înregistrare. Ruxandra porni fișierul prin difuzoarele laboratorului. Se auzi un foșnet, apoi vocea Dariei de acum șapte ani. — Unu, doi, trei. Andrei, spune ceva. — Ce să spun? — Orice. Daria recunoscu încăperea după zgomotul frigiderului. Își aminti și cablul prea scurt al microfonului. Trebuia să țină ușa bucătăriei deschisă ca să poată ajunge la priză. Telefonul sună. Matei. Daria răspunse și așeză telefonul pe masă, cu difuzorul pornit. — Bună. Ce faceți? — Încercăm să salvăm prăjitura. — Ce-a pățit? — S-a lăsat la mijloc. — Ați deschis cuptorul? — Eu doar m-am uitat. Daria râse. Ruxandra urmărea pe monitor semnalul audio, cu o cască pe o ureche. Nu observase că Daria răspunsese la telefon. Înregistrarea continua. — Mai în spate, Andrei. Ești prea aproape. Se auziră câțiva pași. — Aici? — Da. Acum spune ceva. — Te iubesc. Matei tăcu. Ruxandra opri redarea când observă convorbirea. — Scuze. N-am văzut că vorbiți. — Nu-i nimic, spuse Daria. Din telefon se auzi Matei: — Era Andrei? — Da. O probă veche de microfon. — Am înțeles. Apoi, mai departe de telefon, vocea Ilincăi: — Tata, dă-mi-l și mie! Se auzi un foșnet. — Daria? — Da, Ilinca. — Tata spune că prăjitura nu e făcută. Din fundal, Matei protestă: — N-am spus asta! — Ai spus că arată ca o groapă! — Am spus că are o adâncitură. Daria râse. — Dacă e coaptă, o mâncăm și cu adâncitură. — Dar la mijloc e moale. — Atunci o mâncăm cu lingurița. Ilinca începu să râdă. — Te iubesc, Daria! — Și eu te iubesc. — Bine. Pa! Să nu vii foarte târziu. Matei luă telefonul. — Ai auzit? Acum trebuie s-o mâncăm cu lingurița. — Am auzit. — Cumpăr înghețată? — Cumpără. — Bine. Ne vedem acasă. Convorbirea se încheie. Daria lăsă telefonul pe masă. Ruxandra întrebă: — Mai continuăm? — Sigur. Își puse căștile. Înregistrarea porni din locul în care fusese oprită. — Acum e bine, spunea vocea ei de atunci. Andrei râdea. Apoi începu să-i povestească despre cineva care îi ocupase locul de parcare. Daria ascultă. Nu-și amintea după-amiaza aceea. Își amintea apartamentul, frigiderul, aparatul, dar nu și povestea locului de parcare. În înregistrare râdea din nou. Ruxandra marcă locul în care apărea zgomotul tehnic. — Aici. Îl auziți? — Da. — E mai puternic decât în prima probă. Daria încuviință. La finalul fișierului, Andrei întreba ce cumpără pentru cină. Vocea ei îi răspundea să ia ce vrea, numai să nu mai uite laptele. Atât. Ruxandra salvă observațiile. — Înregistrarea asta n-ar trebui să rămână printre probele pe care le folosim la demonstrații. Are conversații personale. — Ai dreptate, spuse Daria. — O separăm de materialele de lucru. Daria o privi. — Mulțumesc. Ruxandra ridică din umeri. — Nu e nevoie. Așa trebuie. --- Seara, Matei o aștepta în bucătărie. Ilinca adormise. Pe masă era o farfurie cu prăjitură. Marginile erau rumenite, iar mijlocul avea o adâncitură în care Matei pusese înghețată. — Ți-am păstrat o porție, spuse. Daria gustă. — E bună. — Ilinca a zis să nu te cred dacă spui asta imediat. — Atunci mai gust o dată. Matei se așeză în fața ei. După câteva minute spuse: — L-am auzit astăzi pe Andrei. — Da. — Nu-mi imaginam că avea vocea aceea. Daria ridică privirea. — Cum ți-o imaginai? — Nu știu. Altfel. Mai mâncară puțin. — Ți-a fost ciudat? întrebă Matei. — Da. El încuviință. — Și mie puțin. Nu mai vorbiră despre asta. Matei strânse farfuriile. Daria îl urmă cu privirea când se duse la chiuvetă. Își suflecase mânecile inegal. Cea dreaptă îi aluneca mereu spre cot. — Ce-ai hotărât cu postul? întrebă el. — Îl vreau. Matei închise robinetul. — Atunci trebuie să vedem cum facem. — Nu știu dacă o să-mi păstreze locul aici. — Ai întrebat? — Nu încă. — Întreabă. Se întoarse spre ea. — Nu-mi place că o să fii departe. Dar aș vrea să știm despre ce vorbim, nu să ghicim. Daria se ridică și îl ajută să șteargă vasele. --- La serviciu, răspunsul nu fu cel pe care îl sperase. Nu i se putea garanta păstrarea postului timp de șase luni. Exista posibilitatea unui concediu fără plată mai scurt, dar pentru restul perioadei trebuia găsită altă soluție. Sorin, colegul cu care lucra de nouă ani, ascultă fără s-o întrerupă. — Și te duci? — Vreau. — Asta am înțeles. Te duci? Daria se uită la el. — Cred că da. Sorin luă o cutie de pe raft. — Atunci trebuie să-mi arăți unde ai pus documentele colecției din nouăzeci și unu. — În directorul comun. — Știu unde spui că sunt. Daria îi arătă. Fișierele erau într-un subdirector pe care îl crease cu doi ani în urmă. Sorin îl privi. — Aici le-ai mutat? — Da. — Fără să-mi spui? Daria se întoarse spre el. — Credeam că știi. — Nu știam. Sorin notă adresa directorului pe o foaie. — Bine că mi-ai arătat. Nu părea supărat. Nici mulțumit. Daria rămase lângă biroul lui mai mult decât era necesar. — Îți pare rău că plec? Sorin își puse ochelarii. — Da. Răspunsul o surprinse. El îi întinse o listă cu lucrările care trebuiau predate. --- În săptămâna următoare, Daria făcu socoteli. Vorbi cu directoarea, cu Mara, cu Matei. Verifică economiile și condițiile contractului. Nu toate ieșeau cum sperase. În cele din urmă, conveni cu directoarea încetarea contractului actual după perioada de preaviz și predarea lucrărilor. Nimeni nu-i putea promite că va găsi un post liber dacă se întorcea peste șase luni. Într-o seară, Ilinca o găsi în fața dulapului, cu valiza deschisă. — Pleci? — Da. — Cât stai? — O vreme. Vin și acasă. Fetița cercetă valiza. — Pot să folosesc masa ta cât lipsești? — Pentru ce? — Pentru teme. Și când vine Ana. În camera mea nu încăpem. Daria se gândi. — Da. Dar să nu-mi pierzi hârtiile. — Dacă le iei cu tine, cum să le pierd? — Corect. Ilinca plecă mulțumită. A doua zi, mută scaunul Dariei lângă fereastră. Îl coborî până la înălțimea ei. Daria îl găsi așa când se întoarse de la serviciu. Nu îl ridică. --- Vineri, Mara îi ceru răspunsul definitiv. Daria citi încă o dată contractul. Nu era postul perfect. Nici momentul perfect. Scrise: Accept. Trimise. Matei era lângă fereastră, căutând ceva într-o cutie cu cabluri vechi. — I-am răspuns, spuse ea. — Și? — Mă duc. El lăsă cutia jos. — Bine. Daria îl privi. — Nu ești supărat? — Nu. Dar nici vesel nu sunt. — Știu. Matei scoase din cutie un încărcător. — Ăsta e al tău? Daria se apropie. — Nu. Al meu are capătul mai scurt. — Atunci de ce îl ținem? — Nu știu. Îl puseră înapoi. Mai căutară câteva minute. Apoi Matei găsi încărcătorul potrivit și îl așeză lângă valiză. — Pe ăsta să nu-l uiți. --- În ziua plecării, Ilinca era la școală. Îi lăsase Dariei un bilet pe masă: Am luat elasticul galben. Pe cel negru poți să-l păstrezi. Daria îl găsi lângă lampă. Își prinse părul cu elasticul negru. Matei îi duse valiza până la mașină. La gară, o ajută s-o coboare din portbagaj. — Ai tot? întrebă. — Cred. — Încărcătorul? — Da. — Actele? — Da. Matei se uită la ceas. — Mai ai timp. Daria nu plecă imediat spre peron. Îl îmbrățișă. — Te sun când ajung. — Bine. Înainte să se desprindă, Matei spuse: — Să mănânci ceva în tren. Daria râse. — Mi-ai pus sandvișuri? — Două. — Cu muștar? — Am pus numai într-unul. — În care? — Asta am uitat. Se sărutară. Daria luă valiza și intră în gară. În vagon, găsi locul de lângă fereastră. Își scoase telefonul. În arhivă rămăsese lista celor 417 elemente. Pe multe încă nu le citise. Avea și o copie personală a înregistrării din 2019, recuperată din probele tehnice ale Marei. Nu deschise niciuna. Îi trimise lui Matei un mesaj: Am urcat. Răspunsul veni imediat. Ilinca a mutat deja lampa pe masa ta. Daria zâmbi. Spune-i să nu piardă șurubul de la picior. Matei răspunse: Prea târziu. L-am strâns ieri. Daria privi mesajul. Trenul se puse în mișcare.