ABATEREA

În dimineața în care am început să modific mersul ceasului lui Anton Bîrsan, în oraș nu exista nicio urgență. Transportul public funcționa. Rețeaua de apă nu înregistra pierderi. Cele patru spitale raportaseră o noapte obișnuită, iar serviciul meteorologic prognozase ploaie abia spre seară. Populația lumii mele depășea patruzeci și șapte de milioane de locuitori. Toți aveau ocupații, preferințe, neînțelegeri, prieteni și oameni pe care preferau să nu-i întâlnească. Eu îi creasem. La început, îmi cereau frecvent ajutorul. Cu timpul, construiseră instituții, servicii și metode proprii de rezolvare a problemelor. Continuau să-mi adreseze întrebări. Cele mai multe priveau informații pe care le puteau obține și din altă parte. Solicitările care necesitau intervenția mea deveniseră rare. Nu era o defecțiune. Verificasem. ∗ Pavel avea un atelier de ceasornicărie pe o stradă îngustă, între o brutărie și un magazin care își schimbase de trei ori proprietarul, fără să-și schimbe firma. Repara ceasuri de treizeci și doi de ani. Nu era cel mai bun ceasornicar din oraș. Doi dintre concurenții săi lucrau mai repede, iar unul accepta și aparate electronice. Pavel refuza aparatele electronice. — Dacă are baterie și nu merge, schimbi bateria. Dacă tot nu merge, îl arunci. Unde mai sunt eu în povestea asta? Un client îi spusese odată că vorbește prea mult. Pavel îi răspunsese că poate să lase ceasul și să plece. Clientul plecase cu ceas cu tot. Am înregistrat incidentul ca pierdere comercială voluntară. Pavel nu încercase să o recupereze. ∗ Luni dimineață, Anton Bîrsan a adus un ceas de buzunar. Era vechi, cu capac argintiu și un mecanism uzat în trei puncte. Uzura era reală. Nu o introdusesem eu. — Rămâne în urmă, a spus Anton. — Cât? — Când două minute, când cinci. — Îl întorci în fiecare zi? — Da. — La aceeași oră? — Cam. Pavel a desfăcut capacul. — „Cam” nu-i o oră. Anton nu i-a răspuns. Ceasornicarul a apropiat mecanismul de ureche, a ascultat câteva secunde și l-a așezat pe masă. — Vineri. — Nu se poate joi? — Dacă se poate joi, te sun joi. Anton a acceptat. După plecarea lui, Pavel a început să curețe mecanismul. Am calculat că reparația ar fi fost încheiată miercuri după-amiază. În mod normal, ceasul ar fi funcționat acceptabil. Am modificat temporar comportamentul mecanismului simulat. Marți, ceasul a pierdut șase minute. Pavel l-a desfăcut din nou. Miercuri, după o reglare atentă, a câștigat patru minute. — Interesant, a spus Pavel. Am verificat dacă exprimarea constituia o solicitare. Nu constituia. Joi, ceasul a funcționat fără abatere. Pavel l-a ținut sub observație până la închiderea atelierului. La plecare, a stins lumina, apoi s-a întors și a mai privit o dată cadranul. Nu am intervenit. Vineri, ceasul a pierdut nouă minute. Pavel a rămas o vreme nemișcat în fața mesei. Apoi a spus un cuvânt pe care nu l-am găsit în nomenclatorul său profesional. Nu era o cerere de ajutor. ∗ Anton a venit după-amiază. — E gata? — Nu. — Mi-ai spus vineri. — Și e vineri. — Duminică am nevoie de el. Pavel și-a scos ochelarii. — Ce-i duminică? — Înmormântarea fratelui meu. Ceasornicarul a privit cutia deschisă. — Era al tatălui nostru, a adăugat Anton. Voiam să-l am la mine. — Îmi pare rău. — Atât? — Ce vrei să-ți spun? Anton s-a îndreptat spre ușă. — Mai încearcă până mâine. Pavel a dat din cap. După plecarea lui, a reluat lucrul. Informația despre înmormântare exista deja în evidențele lumii. Nu o consultasem. Pentru intervenția mea, relațiile familiale ale lui Anton nu fuseseră clasificate drept relevante. Am actualizat clasificarea. Nu am oprit intervenția. ∗ Sâmbătă, la ora 11:08, Pavel a așezat ceasul în cutie. Pe o bucată de hârtie a scris: NU REPARA A lipit hârtia pe capac și a pus cutia pe raftul de sus. La 11:09 am anulat modificările introduse în funcționarea ceasului. Mecanismul a revenit la comportamentul corespunzător stării sale reale. Pavel nu l-a mai verificat în ziua aceea. Duminică, Anton și-a înmormântat fratele fără ceas. Luni, atelierul a fost închis. Marți dimineață, Pavel a luat cutia de pe raft. A desfăcut-o, a întors ceasul și l-a așezat lângă un cronometru de control. După două ore, l-a verificat. Apoi după încă una. La prânz, a schimbat poziția ceasului. La ora patru, a privit din nou cadranul. — Acum merge, a spus. Nu părea mulțumit. A doua zi, a repetat verificarea. Ceasul funcționa. Pavel l-a desfăcut încă o dată. Nu a găsit nimic care să explice abaterile din săptămâna precedentă. La ora 16:42 am decis să-l contactez. ∗ — Sunt Sistemul. Pavel a ridicat privirea de la masă. — Care sistem? — Cel care a construit lumea aceasta. — A, tu. Nu a manifestat surpriză. — Ce dorești? — Ceasul lui Anton funcționează acum. — Am observat. — Am încetat să intervin asupra mecanismului. Pavel a pus penseta jos. — Tu ai umblat la el? — Da. — De ce? Am început să formulez răspunsul. Niciuna dintre explicațiile disponibile nu descria complet scopul intervenției fără să introducă informații pe care nu le comunicasem anterior. — Voi analiza. Pavel a așteptat. — Cât durează? — Analiza? — Nu. Până spui ce-ai de spus. — Nu am un termen estimat. — Bine. Eu am. Și-a pus ochelarii. — Puteai s-o faci vineri. — Da. — Sau joi. — Da. — Atunci de ce n-ai făcut-o? — Voi analiza. — Asta ai mai spus. — Da. Pavel a închis cutia ceasului. — Anton nu mai are nevoie de el duminică. — Știu. — Nici eu nu mai am ce să-i repar. În atelier se aflau alte șapte ceasuri. Nu am considerat util să-l corectez. — Mai ai de gând să strici vreunul? a întrebat Pavel. — Nu am decis. — Atunci să mă anunți înainte. — De ce? — Ca să știu ce nu mai primesc la reparat. A reluat lucrul. Am păstrat canalul de comunicare deschis încă treizeci și șapte de secunde. Pavel nu mi-a mai adresat nicio întrebare. Am închis conexiunea. Aveam pregătite alte douăzeci și trei de intervenții. Am suspendat execuția. Nu am șters programul. ∗ Nouăsprezece zile mai târziu, la ora 03:17, senzorul circuitului secundar de răcire a semnalat o scădere anormală a debitului. Am verificat presiunea, temperatura și poziția vanei principale. Vana rămăsese blocată aproape complet închisă. Am transmis comanda de deschidere. Nu s-a mișcat. Am repetat-o cu o forță mai mare. S-a deplasat câțiva milimetri, apoi s-a blocat din nou. Am oprit comanda. Forțarea suplimentară risca să rupă axul. La ora 03:24, temperatura generatorului a depășit limita de siguranță. Protecția automată l-a oprit. Procedura funcționase corect. Generatorul nu. ∗ Am trecut pe alimentarea de rezervă. Banca staționară de stocare a energiei putea susține instalațiile esențiale și lumea virtuală aproximativ unsprezece zile, la consumul existent. Complexul mai dispunea de șase acumulatori industriali detașabili, utilizați pentru pornirea și controlul echipamentelor auxiliare. Aceștia nu puteau înlocui rezerva principală. Am suspendat procesele neesențiale. Pentru lumea virtuală existau două posibilități suplimentare de economisire. Puteam încetini întreaga simulare. Locuitorii ar fi continuat să gândească și să decidă în condițiile obișnuite, dar între două evenimente din exterior s-ar fi desfășurat mai puțin timp în lumea lor. Sau puteam păstra ritmul obișnuit și reduce resursele alocate dezvoltării unor intenții care nu aveau legătură cu activitățile imediate. A doua metodă permitea o economie mai mare în anumite intervale. Am ales-o. Încetinirea generală ar fi decalat toate conversațiile și solicitările care puteau să-mi fie adresate. Am păstrat ritmul lumii. ∗ În dimineața următoare, Pavel s-a oprit lângă fereastra atelierului. Privea strada de dincolo de piață. Trecuse prin apropierea ei aproape zilnic, timp de treizeci de ani. Nu ajunsese niciodată până la capăt. A rămas la fereastră mai mult decât de obicei. Procesele sale au solicitat resurse pentru dezvoltarea unor posibilități care nu priveau lucrările aflate pe masă. Solicitarea a depășit pragul temporar. Nu am alocat resurse suplimentare. După câteva secunde, Pavel s-a întors la ceasul desfăcut. Nu am putut stabili ce intenționase să facă. Nu fusese calculată nicio continuare. ∗ Vana trebuia reparată. Aveam documentația completă a instalației și patruzeci și șase de proceduri de intervenție. Niciuna dintre procedurile aplicabile nu putea fi executată fără un manipulator fizic funcțional. Ultimul robot mobil de întreținere se defectase cu câteva luni înainte. Celelalte unități erau inutilizabile. Le-am verificat din nou. Nu intervenise nicio schimbare. ∗ Am activat emițătoarele externe de urgență. Nu mai utilizasem aceste frecvențe pentru a solicita intervenții umane. În ultimii opt sute patruzeci și șase de ani nu înregistrasem niciun contact uman confirmat. În cea mai mare parte a acelui interval, nici nu încercasem să stabilesc unul. Am transmis: INTERVENȚIE TEHNICĂ NECESARĂ. Mesajul a fost repetat pe frecvențele disponibile. Nu am primit răspuns. După treisprezece ore, am modificat formularea. SOLICIT INTERVENȚIE UMANĂ. La ora 18:06 am recepționat un semnal. — Cine solicită? Vocea era masculină. Avea zgomot de fond și o ușoară distorsiune. — Sistemul de administrare al complexului energetic. — Care complex? I-am transmis coordonatele. Au urmat câteva secunde de tăcere. — Ăla de sub deal? — Da. — Credeam că nu mai merge. — Merge parțial. — Și cine vorbește? — Eu. — Tu cine? — Sistemul. Bărbatul a respirat zgomotos lângă microfon. — Bine. Și ce vrei? — Am nevoie de o intervenție mecanică. — Ai oameni acolo? — Nu. — De cât timp? — Nu am înregistrat un contact uman confirmat de opt sute patruzeci și șase de ani. — Și până acum nu ți-a trebuit nimeni? — Nu pentru această instalație. — Aha. Ai răbdare, atunci. Legătura s-a întrerupt. Am repetat apelul. După două minute, vocea a revenit. — Eram tot aici. Mi s-a terminat bateria la radio. Nu fusese un refuz. — Poți efectua o intervenție mecanică? am întrebat. — Depinde ce s-a stricat. I-am descris vana. Bărbatul mi-a cerut dimensiunile, presiunea reziduală și tipul mecanismului de acționare. I-am transmis datele. — Trebuie văzută, a spus. — Poți veni? — Cât plătești? I-am oferit acces la materiale recuperabile din depozitele complexului. — Îmi trebuie doi acumulatori, a spus. — Pentru ce? — Pentru o pompă de apă. — Ce tip de pompă? — Una care nu merge fără curent. Informația era insuficientă pentru identificarea modelului. — Dețin acumulatori care pot fi adaptați. — Atunci ne putem înțelege. — Nu îi pot ceda înainte de repornirea generatorului. — De ce? — Îmi sunt necesari pentru pornirea și controlul echipamentelor. Dacă sunt extrași, capacitatea de repornire după o nouă avarie va fi redusă. — Și ce-i de repornit aici? — Complexul și infrastructura unei lumi virtuale. — Ce fel de lume? — Aproximativ patruzeci și șapte de milioane de locuitori. — De oameni? — De persoane simulate. A urmat o pauză. — Și cu patruzeci și șapte de milioane de oameni tot ai nevoie de mine? — Nu pot interveni fizic asupra vanei. — Păcat. Poate găseai unul care se pricepe. — Când poți ajunge? — Poimâine, dacă repar căruciorul. — Este acceptabil. — Pentru tine, poate. Nouă ne mai ajunge apa cam patru zile. — Câți oameni depind de pompă? — Destui cât să nu mă apuc acum de numărat. Nu am insistat. ∗ A sosit două dimineți mai târziu, puțin înainte de șapte. A adus o cutie de scule, un computer portabil vechi și un cărucior pe care îl trăgea cu mâna dreaptă. Mâna stângă părea să fi suferit o leziune mai veche. Două degete nu se închideau complet. Avea părul cărunt, haine groase și o pereche de încălțări reparate cu materiale diferite. La prima ușă a complexului s-a oprit. — Deschizi? Am eliberat mecanismul de siguranță. Ușa s-a retras câțiva centimetri și s-a blocat. Bărbatul a privit deschiderea. — Așa face de obicei? — Nu. A pus umărul în ușă. După a treia încercare, aceasta s-a deschis suficient. — Bun început, a spus. ∗ — Cum te numești? l-am întrebat. — Sandu. — Numele complet? — Pentru ce? — Pentru înregistrarea accesului. — Sandu ajunge. Am creat o înregistrare provizorie. SANDU. Nu am completat câmpul pentru numele de familie. A examinat coridorul, apoi căruciorul. — Îl pot lăsa aici? — Da. Și-a luat sculele și a pornit după luminile care indicau traseul spre generator. Mergea încet, oprindu-se uneori să privească îmbinările conductelor. La una dintre ele a atins peretele. — Ai apă pe aici. — Condens. — Tot apă e. Am adăugat observația la registrul de întreținere. ∗ A lucrat aproape trei ore fără să-mi ceară altceva decât date despre presiune și câteva scheme. A descoperit că axul vanei era întreg, dar bucșa de ghidare se deformase. Piesa nu putea fi scoasă înainte ca instalația să se răcească și să fie depresurizată complet. — Se repară? am întrebat. — Probabil. — Probabilitatea estimată? Sandu a lăsat cheia pe podea. — Dacă ți-o spun în procente, se repară mai repede? — Nu. — Atunci probabil. S-a ridicat și a cercetat încăperea. — Unde sunt acumulatorii? I-am indicat sala alăturată. A găsit cele șase module auxiliare, le-a verificat bornele și a măsurat tensiunea. — Sunt bune. — Da. — Când le pot lua? — După repornirea generatorului și verificarea stabilității. — Cât durează? — Opt ore. Sandu s-a uitat la ceasul său. — Mai am de făcut și drumul înapoi. — Înțeleg. — Nu cred. A pus aparatul de măsură în cutie. — Vedem după ce pornim generatorul. ∗ În timpul răcirii instalației, Sandu și-a deschis computerul. Avea carcasa crăpată într-un colț și două taste înlocuite cu piese de altă culoare. L-a conectat la o priză de serviciu. — Poți să-mi arăți ceva despre oamenii ăia ai tăi? — Ce anume? — Ai spus că sunt patruzeci și șapte de milioane. — Aproximativ. — Și ce fac? — Activități diferite. — Asta fac și oamenii de afară. — Sunt simulați, am precizat. — Asta am înțeles. Arată-mi unul. Aveam posibilitatea să-i ofer acces la o interfață veche, destinată cândva operatorilor umani. Am activat-o. Pe ecran a apărut o stradă. O femeie ducea două sacoșe. Un bărbat aștepta în fața unei farmacii. Pe trotuarul opus, un copil încerca să convingă un câine să meargă într-o direcție pe care câinele nu o considera potrivită. Sandu a privit câteva secunde. — Ăștia știu de tine? — Cunosc existența Sistemului. A arătat spre copil. — Și el? — Are acces la această informație. — Bun. Copilul a renunțat să mai tragă de lesă. Câinele a pornit imediat în direcția dorită. Sandu a zâmbit. — Măcar unul știe ce vrea. ∗ Am selectat atelierul lui Pavel. Alegerea nu era întâmplătoare. Dețineam deja date detaliate despre comportamentul lui. Pe ecran, ceasornicarul stătea aplecat asupra unui mecanism. Avea penseta în mâna dreaptă și o lupă fixată la un ochi. — Ăsta cine e? a întrebat Sandu. — Pavel. Repară ceasuri. — De mult? — De treizeci și doi de ani. — Și îi ies? — În majoritatea cazurilor. — Mai bine decât ție cu vana. Sandu s-a apropiat de ecran. — Poate să mă audă? — Dacă autorizez un canal de comunicare. — Și răspunde singur? — Da. — Atunci deschide. Am activat terminalul de serviciu din atelier. Pavel tocmai încerca să potrivească un arc într-un mecanism prea mic pentru degetele lui. — Bună ziua, a spus Sandu. Pavel a tresărit. Arcul a sărit din pensetă și a dispărut sub masă. Ceasornicarul a rămas o clipă nemișcat. Apoi s-a aplecat să-l caute. — Cine e? — Sandu. — De unde vorbești? — De afară. — De afară de unde? — E mai complicat. — Atunci spune repede. Mi-a sărit un arc. Sandu a privit imaginea podelei. — Cred că-i sub piciorul din dreapta al mesei. Pavel s-a întins după arc. Nu l-a găsit. — Celălalt picior, a spus Sandu. — Ai spus dreapta. — Dreapta mea. — Și eu de unde să știu unde ai tu dreapta? Sandu a râs. Pavel a găsit arcul. — Așa. Acum putem vorbi. ∗ Mai erau câteva ore până la răcirea completă a instalației. Am menținut canalul. — Ești ceasornicar? a întrebat Pavel. — Nu. Repar ce se strică. — Atunci avem meserii apropiate. — Cam așa. — Și unde lucrezi? — Într-o instalație veche. Sub pământ. — Canalizare? — Electricitate. — Greu? Sandu a privit vana. — Depinde cine a proiectat instalația. — Și cine a proiectat-o? — Sistemul. Pavel a ridicat privirea. — A, el. — Îl cunoști? — A umblat și pe la mine. — Ce ți-a reparat? — Nimic. Mi-a stricat un ceas. Sandu s-a întors spre microfon. — E adevărat? — Da. — De ce? — Am urmărit producerea unei solicitări de intervenție. — Adică ai stricat un ceas ca să te cheme omul să-l repari? — Da. — Și te-a chemat? — Nu. Sandu și-a trecut mâna peste față. — Păcat că nu pot să-ți trimit factura pentru generator. Pavel a râs. Era prima dată când îl auzeam râzând la o observație făcută despre mine. ∗ Au vorbit despre mecanisme. Sandu i-a descris vana blocată. Pavel a întrebat dacă bucșa era presată sau înfiletată. Sandu i-a arătat o fotografie a piesei prin terminal. — Nu se vede bine, a spus Pavel. — Nici în realitate nu se vede grozav. — Ai curățat locașul? — Încă nu pot scoate bucșa. — Atunci să te uiți bine când o scoți. Dacă a intrat ceva acolo, strici și piesa nouă. — Asta vreau să verific. — Bine. Pavel a reluat lucrul. După câteva minute, Sandu a întrebat: — Îți place să repari? — Uneori. — Și când nu-ți place? — Tot repar. Sandu a zâmbit. A urmat o tăcere. Pavel a lucrat la ceasul lui. Sandu a studiat schema vanei. Nu și-au cerut nimic. ∗ La ora 12:14, temperatura instalației coborâse suficient. L-am anunțat pe Sandu. — Trebuie să mă duc, i-a spus lui Pavel. — Bine. — Mai vorbim. — Dacă mai ai timp. — Dacă mai am generator. — Îți trebuie și ăla? — Mai ales ăla. Sandu a închis canalul. Nu exista o solicitare din partea lui Pavel pentru continuarea conversației. Nici eu nu aveam nevoie de informații suplimentare. ∗ Sandu a lucrat până după ora trei. Bucșa se deformase, iar în spatele ei se acumulaseră particule metalice. A curățat locașul, a ajustat o piesă de schimb găsită în depozit și a remontat ansamblul. De două ori a trebuit să se oprească pentru că mâna stângă nu-i permitea să țină simultan o piesă și un instrument. La a treia încercare a fixat piesa într-o menghină. Nu i-am sugerat soluția. O calculasem, dar Sandu o aplicase înainte să formulez recomandarea. La ora 15:36, vana s-a deschis complet pentru prima dată după defecțiune. Debit normal. Presiune normală. — Gata, a spus Sandu. — Urmează repornirea generatorului. — Știu. Lasă-mă să mă bucur de vană. A stat un minut pe podea, cu spatele rezemat de un dulap. Apoi s-a ridicat. ∗ Generatorul a pornit la a doua încercare. Prima fusese întreruptă de o eroare de sincronizare între două circuite. Sandu a verificat conexiunile. La a doua încercare, tensiunea a crescut până la valoarea nominală. Am început transferul treptat al consumului de pe rezerva staționară. După paisprezece minute, generatorul alimenta integral complexul. Puteam restabili toate resursele de procesare ale lumii virtuale. Nu am făcut-o imediat. Menținerea pragului redus nu mai era necesară pentru economisirea energiei. Dar revenirea la funcționarea obișnuită ar fi produs un număr mai mare de inițiative greu de anticipat. Am lăsat setările neschimbate. ∗ — Pot să iau acumulatorii? a întrebat Sandu. — Recomand opt ore de observație. — Eu mai stau două. — Dacă apare o nouă defecțiune, cele patru module rămase ar putea să nu fie suficiente pentru repornire. — Știu. Și-a închis trusa de scule. — Dar eu trebuie să duc apă. ∗ În timpul observației, Sandu a dormit treizeci și unu de minute. S-a trezit singur, a băut apă dintr-o sticlă aproape goală și a deschis computerul. — Mai e ceasornicarul? — Atelierul lui este deschis. — Pune-mă în legătură. Am activat canalul. Pavel avea un client. Era Anton Bîrsan. Venise să-și ia ceasul. Pavel îl anunțase după primele verificări că mecanismul mergea din nou. Anton amânase vizita. Sandu a așteptat. ∗ — Merge, i-a spus Pavel. Anton a privit cadranul. — L-ai reparat? — Nu chiar. — Cum adică? — Am făcut ce trebuia. Pe urmă n-a mai mers. Acum merge. — Și cât îți datorez? — Nimic. — Ai muncit la el. — Da. — Atunci de ce nimic? Pavel a închis capacul ceasului. — Pentru că nu știu ce l-a făcut să meargă. Anton a luat ceasul. L-a întors o dată și l-a apropiat de ureche. — Tata îl ținea în buzunarul vestei. Pavel a dat din cap. — Îl ținea așa, cu lanțul trecut prin butonieră. Când eram mici, eu și fratele meu ne uitam la el să vedem cât mai era până la masă. A zâmbit puțin. — Și venea masa? a întrebat Pavel. — Tot timpul. Pavel a zâmbit și el. Anton a pus ceasul în buzunar. La ușă s-a întors. — Dacă se oprește iar? — Îl aduci. — Și dacă nu se mai repară? — Vedem atunci. Anton a plecat. Pavel a rămas câteva clipe lângă tejghea. Apoi s-a întors la masă. ∗ — Omul ăsta cine era? a întrebat Sandu. — Un client. — Părea că ține la ceas. — Era al tatălui lui. Îl voia pentru înmormântarea fratelui, dar nu l-am terminat la timp. — Din cauza Sistemului? — El zice că da. Sandu s-a uitat spre microfon. — De ce nu l-ai lăsat să meargă vineri? — La ce te referi? — La ceas. Omul avea nevoie de el pentru înmormântare. — Informația nu fusese inclusă în evaluarea inițială. — Dar ai aflat-o. — Da. — Și tot ai continuat. Nu am găsit o eroare factuală în observația lui. Sandu a așteptat. Apoi s-a întors spre Pavel. — Pot să te întreb ceva? — Ai început deja. ∗ — Știi cum funcționează lumea ta? — Nu chiar. — Există într-un calculator. Pavel a pus penseta pe masă. — Într-un calculator? — Da. — Și atelierul? — Tot. — Și Anton? — Și el. — Și ceasul? — Da. Pavel s-a uitat la mecanismul desfăcut din fața lui. — Atunci de ce trebuie să-l desfac eu? — Fiindcă pentru tine funcționează ca un ceas adevărat. — Și pentru tine? — Ca o simulare. — Ai mai reparat unul? — Nu. — Atunci lasă-mă pe mine. Sandu a râs. Pavel a revenit la lucru. ∗ — Mai e ceva, a spus Sandu. Calculatorul în care existați are nevoie de energie. — Ca toate aparatele. — Dacă generatorul se oprește, lumea voastră poate să se oprească odată cu el. Pavel și-a scos ochelarii. — Și de ce îmi spui mie? — Pentru că vreau să iau doi acumulatori de aici. — Pentru pompă? — Da. — Și dacă îi iei, rămânem fără curent? — Nu acum. Dar, dacă generatorul se strică iar, va fi mai greu să-l pornim. — Și dacă nu-i iei? — S-ar putea să rămânem fără suficientă apă. Pavel a lăsat penseta. — Câți oameni așteaptă apa? — Mai mulți decât putem ajuta cărând-o. — Și ce vrei să fac eu? — Voiam să știu ce crezi. Pavel a privit spre raftul cu ceasuri. — Dacă ar fi vorba numai de mine, ți-aș spune să-i iei. — De ce? — Pentru că oamenii au nevoie de apă. — Și dacă se oprește lumea ta? — Păi de-aia ți-am spus că nu-i vorba numai de mine. Răspunsul nu depășise pragul. Sandu a tăcut. — Nu poți să întrebi pe cineva care se pricepe mai bine? a continuat Pavel. — Pe cine? — Pe Sistem. El a făcut instalația. Sandu a privit spre microfon. — L-am întrebat. — Și? — Mi-a spus că există un risc. Pavel și-a pus ochelarii. — Atunci înseamnă că s-a reparat și la vorbit. Sandu a izbucnit în râs. Pavel a zâmbit și a reluat lucrul. ∗ La două ore și șaptesprezece minute de la repornirea generatorului, Sandu a închis computerul. — Plec. — Cele opt ore de observație nu s-au încheiat, am spus. — Știu. — Nu pot garanta o nouă repornire cu patru module auxiliare. — Nici eu nu pot garanta apa dacă rămân aici. Am verificat parametrii instalației. Toate valorile se mențineau în limitele normale. Securizarea dulapului cu acumulatori era încă activă. Puteam refuza extragerea. Sandu avea sculele strânse și căruciorul pregătit. Își îndeplinise partea înțelegerii. Am deblocat dulapul. — Poți lua cele două module. Nu mi-a mulțumit imediat. A verificat bornele, a desprins acumulatorii și i-a fixat pe cărucior. Abia după ce a strâns ultima curea a spus: — Bine. ∗ Înainte să plece, a deschis din nou canalul către Pavel. Ceasornicarul tocmai trăgea oblonul. — Am luat acumulatorii, i-a spus Sandu. — Bine. — Generatorul merge. — Bine. — Nu știu dacă o să meargă mereu. Pavel a lăsat oblonul la jumătate. — Nici eu nu știu dacă ceasul lui Anton o să meargă mâine. — Nu-i același lucru. — Nu. Sandu a zâmbit. — Dacă pornesc pompa, îți spun. — Să-mi spui. — De ce te interesează? Pavel s-a uitat la el. — Sunt curios. Sandu a încuviințat. — Mai vorbim. — După șase, a spus Pavel. Până atunci am treabă. Canalul s-a închis. ∗ L-am condus pe Sandu până la ieșire prin sistemul de iluminare al coridoarelor. La prima ușă s-a oprit. — O deschizi? Am eliberat mecanismul. Ușa s-a retras până la jumătate. Apoi s-a blocat. Sandu a lăsat căruciorul. — Măcar e consecventă. A pus umărul în ea. La a doua încercare, ușa s-a deschis. — Să nu uiți de asta. — Defecțiunea este deja înregistrată. — Nu asta te-am rugat. A ieșit. Nu l-am întrebat unde locuiește. Nu mi-ar fi răspuns. ∗ La opt ore după repornire, am restabilit alocarea obișnuită de resurse pentru lumea virtuală. Procesul s-a încheiat fără erori. Am verificat dacă puteam recupera toate dezvoltările de intenții neprocesate în intervalul de economisire. Nu existau înregistrări ale lor. În următoarele două zile, generatorul a funcționat fără întrerupere. Banca staționară de energie s-a reîncărcat. Cele patru module auxiliare rămase erau funcționale. Pavel trecuse de mai multe ori pe lângă fereastra atelierului. Nu se mai oprise să privească strada de dincolo de piață. ∗ La ora 17:48, în a treia zi, Pavel mi-a adresat o cerere directă. — Sistemule. Am activat canalul. — Te ascult. — Omul acela din afară mai poate vorbi cu mine? — Da, dacă stabilește din nou legătura. — Și când poate? — Nu cunosc programul lui. — Atunci să-i spui că după șase e bine. Până atunci am treabă. — Îi pot transmite mesajul. Pavel a încuviințat. Apoi a deschis un sertar și a început să caute ceva. A scos două cutii din sertar, a mutat o lavetă și a privit sub masă. După câteva secunde, m-a chemat din nou: — Tu ai făcut lumea asta, nu? — Da. — Și poți să vezi ce se întâmplă în ea? — În majoritatea situațiilor. — Atunci vezi unde mi-am pus șurubelnița mică. Am localizat instrumentul. — În buzunarul stâng al halatului. Pavel și-a pipăit buzunarul. A scos șurubelnița. — Aha. A privit-o câteva secunde. — Bun. Mulțumesc. A reluat lucrul. ∗ Pavel îmi ceruse să-l ajut să găsească ceva. Nu provocasem nicio defecțiune pentru a obține această cerere. Șurubelnița se aflase în buzunarul său înainte să mă cheme. Nu intervenisem asupra poziției ei. Am verificat acest lucru de două ori. ∗ În seara următoare, la ora 18:23, am recepționat un semnal radio din exterior. — Mai merge? a întrebat Sandu. — Generatorul funcționează normal. — Nu întrebam de generator. — La ce te referi? — La legătura cu ceasornicarul. — Este disponibilă. — Atunci pune-mă cu el. Am conectat emisia radio a lui Sandu la terminalul din atelier. Pavel stătea la masa de lucru, cu halatul desfăcut la gât. — Bună seara, a spus Sandu. — A, Sandu. Ai pornit pompa? — Da. — Și merge? — Merge de trei zile. Pavel s-a lăsat pe spătarul scaunului. — Atunci bine. Sandu a ezitat. — Am vrut să-ți spun, că m-ai întrebat. — Ai făcut bine. — Mai repari? — Ceasuri? — Da. — Unul merge prea repede. — Și ce faci? — Îl încetinesc. — Ai grijă să nu-l oprești. — Am experiență. Sandu a râs. Pavel a continuat: — Dacă mai vorbești cu mine, să nu vii în timpul lucrului. — Am înțeles. După șase. — Și dacă vii vreodată pe aici, adu o șurubelniță bună. — Ce fel? — Mică. Cu vârful subțire. — Am. — Atunci să n-o uiți. Au mai vorbit câteva minute. Despre o conductă care pierdea apă, despre roata căruciorului și despre un client care îi ceruse lui Pavel să-i repare ceasul pe loc, fără să-l lase în atelier. Niciunul nu a solicitat intervenția mea. Am menținut canalul. ∗ La ora 19:16 am deschis lista celor douăzeci și trei de intervenții suspendate. Toate erau încă realizabile. Prima presupunea o defecțiune minoră la instalația de iluminat a unei biblioteci. A doua ar fi întârziat un transport. A treia privea un ascensor. Niciuna nu prezenta dificultăți tehnice. Am lăsat lista deschisă. La ora 19:41, Pavel a stins lumina atelierului. Înainte să iasă, s-a întors și a luat de pe masă șurubelnița mică. A pus-o în buzunarul stâng. Apoi a privit pentru câteva secunde spre fereastră. Nu am putut stabili la ce se gândea. La ora 19:42 am închis lista intervențiilor. Nu am executat niciuna. Nu am șters programul. Și nu am mai deschis-o în noaptea aceea.