România: statul creează interlopi sau îi selectează?

Un influencer se plimbă prin București cu telefonul într-o mână și microfonul în cealaltă. Oprește trecătorii. Le pune două întrebări. — Cine a fost Mihai Viteazul? — Ăla care a unit țările române, răspunde un băiat. — Dar Nuțu Cămătaru? Băiatul râde. — Cum să nu-l știu? Câteva străzi mai departe, un tânăr venit din Africa, cu o sacoșă de cumpărături în mână, recunoaște și el numele. — Ce știi despre Nuțu? — Avea lei! — Lei adevărați? — Da! Am văzut! — Și Mihai Viteazul? Tânărul ridică din umeri. Are cumpărături de dus acasă. În Italia, întrebările se pot schimba: Giorgio Napolitano sau Totò Riina? Primul a fost președintele Republicii Italiene. Al doilea, unul dintre cei mai sângeroși conducători ai mafiei siciliene. Despre un președinte poți reține o funcție și câteva date. Despre un mafiot circulă povești cu trădări, crime, închisori, bani, familie și respect. Uneori, cei care povestesc nu mai știu unde se termină faptele și unde începe filmul pe care l-au văzut. Pe TikTok, toate acestea încap într-un minut. Oamenii râd, se ceartă, se insultă. Unii deplâng ignoranța tinerilor. Alții admiră personajele despre care se vorbește. Cineva întreabă dacă Nuțu mai are lei. Nu știm câți trecători ar răspunde corect la ambele întrebări. Știm însă cât de ușor poate un montaj să transforme câteva răspunsuri într-o judecată asupra unei generații. Și mai este ceva. Mihai Viteazul nu poate răspunde în comentarii. Nuțu Cămătaru poate. --- Lumea interlopă a înțeles de mult valoarea unei legende. Înainte de TikTok, avea alte mijloace de distribuție: cârciuma, pușcăria, piața, colțul străzii, povestitorul care fusese acolo sau pretindea că fusese. O bătaie între zece oameni devenea, după câteva pahare, o victorie împotriva a douăzeci. Unul care fugise dintr-o încăierare se întorcea în poveste pentru a-și salva prietenul. Mortul nu mai putea contrazice pe nimeni. Astăzi, un fost interlop poate sta într-un fotoliu și poate povesti despre vremurile când nimeni nu îndrăznea să-l privească în ochi. Nu mai are nevoie să bată pe nimeni pentru a-și întreține reputația. Povestea lucrează pentru el. Dar faima nu este totuna cu puterea. Un interlop poate avea o sută de mii de admiratori și totuși să nu-și poată salva nici măcar un apropiat din închisoare. Un urmăritor nu este obligatoriu un om dispus să-i execute ordinele. Un comentariu admirativ nu este un vot. Totuși, reputația poate face ca unele amenințări să nu mai trebuiască rostite. Iar influența, reală sau exagerată, poate deveni interesantă și pentru oameni care dețin deja alte forme de putere. Nu toată puterea interlopă se câștigă împotriva statului. Uneori crește din relațiile cu oameni ai statului; alteori, din locurile în care statul lipsește. --- În România comunistă existau bișnițari, valutiști, contrabandiști, proxeneți și hoți profesioniști. Nu aveau conturi pe rețele sociale, dar aveau relații. Un pachet de Kent, câteva sute de dolari sau o pereche de blugi puteau deschide uși pe care salariul unui muncitor nu le deschidea. Pe litoral, turiștii străini aduceau valută, mărfuri occidentale și informații despre o lume pe care majoritatea românilor o cunoșteau numai din fotografii. Securitatea era interesată de toate acestea. Istoricul Liviu Pleșa arată că numai în 1969 au fost recrutați 270 de noi agenți informativi pentru supravegherea zonelor frecventate de străini, mai ales în unitățile de deservire turistică. În aceeași cercetare sunt descrise recrutări prin presiuni și șantaj, inclusiv ale unor persoane prinse în activități de contrabandă. Un om care încălcase legea putea deveni folositor tocmai pentru că încălcase legea. Nu era nevoie să i se aprobe contrabanda. Era suficient ca cineva să-i cunoască vulnerabilitatea. Nu fiecare bișnițar avea un protector. Nu fiecare milițian primea bani. Dar granița dintre omul urmărit și omul folosit de autorități nu era întotdeauna definitivă. După 1989, regimul s-a schimbat. Securitatea a dispărut ca instituție. Au apărut alte legi, alte structuri și alte raporturi de putere. Dar oamenii nu și-au pierdut peste noapte deprinderea de a negocia informații, favoruri și protecție. --- În 1992, în fața fostei discoteci Vox Maris din București, Fane Spoitoru s-a confruntat cu polițistul Nelu Florea. În timpul altercației, i-a secționat brațul cu o sabie. Polițistul a tras asupra lui, rănindu-l de mai multe ori. Amândoi au supraviețuit. Au urmat anchete și procese. Dar memoria populară a păstrat mai ales sabia. Era mai ușor de ținut minte decât sentința. În anii '90, numeroși lideri interlopi și-au construit notorietatea prin confruntări, teritorii revendicate și violență publică. Au intrat în folclorul urban nume precum Cămătarii, Săceanu, Cordunenii. Nu aveau aceleași istorii sau activități, dar notorietatea le-a transformat adesea într-o singură categorie. Numai că lumea în care acționau se schimba. În 2002 a apărut Parchetul Național Anticorupție, predecesorul DNA. În 2004 a fost înființată DIICOT. În 2007 România a intrat în Uniunea Europeană. Cooperarea internațională, urmărirea fluxurilor financiare și investigarea criminalității organizate au căpătat alte instrumente. Unele grupări au fost destructurate. Altele au continuat să folosească violența. Unele rețele au descoperit că afacerile le puteau aduce mai mult decât controlul zgomotos al unei străzi. La Constanța, dosarul „Calul Troian” arată însă cât de puțin se lasă lumea interlopă împărțită în etape. Potrivit DIICOT, o grupare constituită începând din 2014 în cartierul Km 4–5 ar fi combinat exploatarea sexuală, cămătăria și spălarea banilor cu folosirea unor firme și activități economice. Pentru impunerea influenței, anchetatorii au descris și violențe publice. Prin rechizitoriul din 6 mai 2026 au fost trimiși în judecată 38 de inculpați: 37 de persoane fizice și o persoană juridică. Acuzațiile rămân supuse judecății. În tabloul descris de procurori, afacerile și săbiile nu aparțin unor epoci diferite. Pot încăpea în aceeași organizație. Dar pentru grupările care aleg discreția, o răfuială poate atrage procurori, televiziuni și anchete care să ajungă până la bani și relații. Violența devenea prea scumpă. Banii aveau nevoie de liniște. --- În 2015, un caz din Iași a arătat că întâlnirea dintre autoritatea oficială și forța informală putea lua forme neașteptate. Gheorghe Nichita era atunci primarul orașului. Avea funcție, administrație, angajați și autoritate. Cu toate acestea, în ancheta privind supravegherea partenerei sale au apărut nu numai polițiști locali, ci și, potrivit documentelor anchetatorilor, contacte cu persoane asociate clanului Corduneanu. Au fost relatate inclusiv demersuri pentru intimidarea unui bărbat care se întâlnise cu femeia urmărită. În 2022, Nichita a fost condamnat definitiv la cinci ani de închisoare pentru instigare la abuz în serviciu, în legătură cu folosirea resurselor Poliției Locale. Relatările despre persoanele asociate Cordunenilor trebuie deosebite de faptele stabilite prin condamnare. Cazul nu demonstrează existența unui pact general între instituțiile statului și interlopi. Dar schimbă perspectiva. De ce ar avea nevoie un om care conduce un oraș de persoane dintr-un mediu cunoscut pentru intimidare? Nu știm ce eventuale înțelegeri au existat sau ce beneficii ar fi fost oferite în schimb. Însă puterea oficială poate încerca să folosească mijloace pe care nu le poate asuma public. Nu doar interlopul poate căuta politicianul. Și omul cu funcție poate avea interesul să-l caute pe interlop. --- Un interlop care nu mai scoate sabia nu devine automat mai puțin periculos. Poate că a înțeles cât costă. O organizație criminală care controlează bani și activități ilegale poate prefera discreția. Scandalul îi amenință profiturile și poate compromite persoanele corupte care o ajută. Funcționarul care furnizează ilegal informații nu are nevoie ca beneficiarul lor să apară zilnic la televizor. Politicianul care ar folosi servicii de intimidare nu are interesul să explice public asemenea contacte. Discreția poate deveni o condiție a protecției. Nu trebuie să ne imaginăm un politician așezat la masă cu toți șefii de clan, împărțind cartierele pe o hartă. Uneori, doi oameni pot descoperi că le este mai profitabil să colaboreze decât să se înfrunte. Alteori, nici măcar nu colaborează. Fiecare evită scandalul din propriul interes. Rezultatul poate părea asemănător. Dar mecanismele sunt diferite. Italia oferă un exemplu al schimbării de strategie. După atentatele și asasinările spectaculoase ale Cosa Nostra, Bernardo Provenzano a fost asociat cu reducerea violenței publice și a vizibilității organizației. Strategia numită sommersione nu însemna abandonarea criminalității, ci continuarea ei într-o formă mai puțin provocatoare pentru autorități. România nu este Sicilia, iar organizațiile criminale românești nu trebuie confundate cu Cosa Nostra. Dar comparația arată că liniștea poate avea motivații foarte diferite. Uneori este rezultatul muncii poliției. Alteori este disciplina unei organizații criminale. Iar într-o relație de protecție coruptă, poate deveni o condiție impusă de cel care oferă avantajele ilegale. Liniștea poate fi și ea o marfă. --- Organizațiile criminale pot câștiga putere nu numai prin ceea ce fac împotriva statului, ci și prin ceea ce oferă oamenilor în locul lui. În Medellín, Pablo Escobar a finanțat locuințe pentru familii sărace și terenuri de fotbal. În 1982 a ajuns supleant în Camera Reprezentanților din Columbia. O familie care primește o casă nu primește o teorie despre proveniența banilor. Primește o cheie. Iar omul care a plătit locuința poate deveni mai important decât primarul care promisese una. Escobar nu inventase sărăcia cartierelor. Descoperise însă că putea câștiga putere din ceea ce instituțiile nu reușeau să ofere. Recunoștința nu înseamnă automat aprobarea crimelor. Dar poate deveni influență, iar influența poate fi invocată pentru a obține avantaje politice. Aici există un alt mecanism decât complicitatea instituțională. Statul nu trebuie să creeze intenționat un interlop pentru a contribui, prin propriile neîmpliniri, la condițiile în care acesta devine influent. Neglijența instituțională și protecția coruptă nu sunt același lucru. Prima poate lăsa un spațiu neocupat. A doua îl poate transforma într-un avantaj negociat. --- Dar dacă liniștea poate deveni o resursă, la fel se poate întâmpla cu zgomotul. Pe vremuri, un șef de clan își demonstra influența prin oamenii care îl însoțeau. Astăzi poate încerca să o demonstreze și prin cei care îl urmăresc pe internet. Un urmăritor pe TikTok nu este automat un om gata să execute un ordin. Nici numărul vizualizărilor nu măsoară influența reală asupra unei comunități. Dar notorietatea poate fi folosită. Un interlop anchetat poate încerca să transforme un dosar penal într-o poveste despre persecuție. Poate să-și prezinte propria versiune și să încerce să provoace un scandal public. Dacă există abuzuri ale autorităților, ele trebuie cercetate. Dar o campanie care urmărește intimidarea anchetatorilor este altceva decât exercitarea dreptului la critică. TikTok-ul poate deveni astfel un instrument de presiune. Nu înseamnă că presiunea reușește. Iar dacă un șef de clan pretinde că poate influența o comunitate, această pretinsă putere ar putea interesa și persoane corupte din politică. Unul încearcă să-și vândă influența. Celălalt poate încerca să o folosească. Uneori influența există. Alteori este doar încă o legendă. Și atunci apar două strategii aparent contradictorii. Discreție când sunt în joc banii. Spectacol când este în joc reputația. Poate că nu este important numai câtă liniște poate oferi o organizație criminală, ci și cât zgomot pretinde că poate provoca. --- Ar fi comod să ne imaginăm statul ca pe un om care ține în sertar o listă de interlopi. Pe unii îi închide. Pe alții îi lasă să lucreze. Numai că statul nu este un singur om. Un procuror poate urmări ani întregi o grupare. Un polițist poate fi amenințat pentru că își face meseria. Un funcționar poate refuza mita, în timp ce altul, aflat la două birouri distanță, o primește. În 2024, Poliția Română și DIICOT au raportat destructurarea a 116 grupuri infracționale organizate. Este un rezultat operativ, nu un bilanț al condamnărilor definitive. Dar reprezintă o activitate reală împotriva criminalității. Iar notorietatea nu garantează protecție. Nuțu Cămătaru, omul pe care tânărul din videoclip îl recunoștea datorită leilor, a fost condamnat definitiv în 2017 la cinci ani și cinci luni de închisoare, în dosarul Cămătarii–Sportivii. Leii puteau deveni legendă. Nu puteau anula o sentință. Există instituții care combat criminalitatea și persoane din instituții care pot profita ilegal de ea. Cele două realități pot coexista. Faptul că un interlop este liber nu dovedește că este protejat. Faptul că a fost arestat nu dovedește că cineva l-a sacrificat. Dar persoanele corupte care dețin autoritate pot descoperi că anumite rețele le sunt folositoare. Iar rețelele pot căuta, la rândul lor, oameni din instituții care să le ofere avantaje. Selecția, acolo unde există, poate funcționa în ambele direcții. Și nu trebuie să fie definitivă. Omul folositor astăzi poate deveni mâine o povară. Protectorul de ieri poate ajunge anchetat. Un lider interlop poate descoperi că știe prea multe despre omul care îl ajuta. În asemenea relații, fiecare poate începe să se teamă de celălalt. Iar liniștea nu mai înseamnă încredere. Înseamnă uneori că nimeni nu dorește să vorbească primul. --- Există însă cineva pe care asemenea calcule îl interesează prea puțin. Omul care locuiește în cartier. Nu șeful de clan. Nu politicianul. Nu influencerul. Omul care dimineața ridică oblonul magazinului, schimbă becul de deasupra vitrinei și încearcă să câștige destul ca să-și plătească angajații. Pentru el, liniștea nu este o strategie. Este o nevoie. Dacă poliția îi îndepărtează pe cei care îl amenință, liniștea înseamnă libertate. Dacă amenințările încetează numai pentru că a acceptat să plătească periodic o sumă, strada poate arăta exact la fel. Din exterior, cele două situații pot semăna. Diferența se vede în casa lui, când își numără banii. --- Pe TikTok, tânărul cu sacoșa continuă să fie distribuit. — Avea lei! Influencerul râde. Comentariile curg. Cineva îl admiră pe Nuțu. Cineva îl insultă. Altul povestește că a auzit și el ceva despre animalele din curte. Legenda are încă o zi bună. În altă parte, comerciantul închide magazinul. Trage oblonul și îl împinge o dată cu palma, să vadă dacă s-a prins. Își verifică telefonul. Nu are niciun mesaj. Poate că nimeni nu mai are nimic să-i ceară. Poate că știe deja ce i se cere, fără să fie nevoie să i se amintească. Pune telefonul în buzunar și pleacă. Pe stradă e liniște.