Atelier Literar

știu că vrei să-ți pun la picioare mai multe cuvinte dovezi despre dragostea mea și să nu-ți mai pipăi sânii în fiecare zi folosirea excesivă a palmelor ar putea duce la dispariția amprentelor și

Se făcea că, privind prin unicul geam al camerei, întunericul nu era doar noapte, ci Noaptea însăși ființă veche, soră cu Timpul, născută din spuma lumii. Se așeza pe pervaz ca o pisică neagră, cu

Tu scrii codul, tu faci Excelul ăla mare, Tu știi proceduri, strategie, proiect, Dar când se împarte mărirea de salariu, Ești lăudat... și-atât. Ești omul perfect! „Băiat bun, duce mult, nu pune

când timpul se coace pe marginea drumului e bun prilej să te întrebi unde e dreapta măsură între copilăria trăită și-aceea care ni se cere de Însuși Cuvântul, comoară vânată-n pădurile sălbatice din

Limba română adie prin noi ca un vis al strămoșilor, zidindu-i din cuvinte. Unele cuvinte sunt lacrimile care descântă grâul să crească; alte cuvinte sunt bucăți sângerânde din carnea celor trași pe

obişnuiam să mă aprind, tăcut (cum roşul din obraji, la venirea aproapelui) ori de câte ori găseam în calea mea câte o geană geană căzută din plânsul câte unui om dintr-o dramă pitită sau neplătite

Roua ochiului, Nichita, explodează peste rană. Ochiul rămâne vid de ființa ta, dar cu ea se umple inima. Acum știi cât de sferă e sfera. Bolta te strânge în brațe, ca o mamă. Noi am rămas semințe

Provoacă-mă, iubito, la un ultim duel, cu săbii tocite de lut, îți poartă orgoliul pe deget – inel, accepta-voi înfrângerea mut. Nu ți-oi face reproșuri, n-ar avea niciun rost, i-un război care

E ceva ce îmi aduce pace în prezența ta. Au înflorit teii în zilele în care ne-am dat voie, pentru prima dată, să lăsăm sufletul să vorbească. Poate a fost doar o coincidență. Sau poate că natura

și va fi soare, o dimineață cu cafea un moment pe cât de însorit pe atât de neputincios, fie și numai pentru a te descrie uite, brațul meu întins  va crea în mișcarea sa ceva ce nu a mai fost îți

fiecare apocalipsã potopul dinaintea fiecãrui potop locul întâi la mãsurat orizontul mi-l asum dupã fiecare miazãnoapte din toţi muşchii crescuţi pe carul mare când încã avea rãdãcini în

cobor pe o scară de wolfram în labirintul sinapselor acolo unde gândul e fluid incandescent pe vadul unei reflexii binare eu tu El Umanobitul perfect prin lentila de germaniu privindu-și firul de

Îmi fac cafea în fiecare dimineață. Vorbesc la telefon, răspund la o mie de întrebări. Uneori râd, mai ales când te văd fericită. Fiecare respirație mărturisește că încă nu vreau să dispar pur și

să aflu un semn, litere, ceva ușor de mânuit  să le fac corp comun în povestea asta să ne poarte cum o monogramă domnească prin lume și toate alea mici  nebunii locale tratate cu praf de metal

Ți-am spus mă voi ascunde de curcubee de lume de viață. Brusc am reușit am văzut lumina am simțit iubirea Unde s-a dus timpul? a fugit de noi, de oameni lipsiți de răbdare lipsiți de

am uitat carnea fragedă a minții într-o fonetică de bismut unde timpul e o haină de bumbac cu memorie de lapte nu mă doare nicio (im)perfecțiune vocea e un miez de ciocârlie cu reflexii de zinc am

suntem în faldurile verii ne unim sărutul într-o solemnă apăsare pe pânza zilei ne îmbrățișăm cu o răzvrătire de dor împotriva platitudinii gesturilor amare suntem ploaia care învăluie semnul de

Capitolul 9: Mehyt În casa celor doi băieți și a bunicii lor, aerul era întotdeauna proaspăt, impregnat cu miresme de citrice sau de flori suave, Shehrazad având mereu grijă să țină la distanță