Atelier Literar

Ei, na! Și ce? E doar o altă secundă, frumoasă, din viața mea. Trecătoare și ea. Ca și mine (o altă grăbită, nebună, urâtă, secundă) și ea, într-o fugă constantă, rotundă, spre o liniște grea

toamna se poartă în arămiu de lună are chip sculptat în frunze se întinde clară de la plus infinit până la luminescența eternă a ploii pasul ei adoarme în paleta ornantă a lumii e chip adăugat în

Rada, m-am așezat lângă un vis acvatic, mi s-au deschis porțile albastre cu un cappuccino și un șezlong cu vedere spre pacea nisipului. Intru în apă ca un pește care își recunoaște casa, știu că

în miezul toamnei a venit pe nepusă masă vara, tu m-ai privit cu subînțeles ca alexandru jula, cu mâna stângă ridicată de pe coperta electrecord cu soția prietenului meu, tocmai când mă

m-aș fi vândut florarului din Amzei ca plată aș fi vrut doar o smicea de liliac, alăturând-o frunzei să apere neprihănirea ta sclav m-aș fi dat poetului Petrarca pentr-un sonet lăsat ca împrumut pe

Mergeam pe Aleea Armoniei cu doamna misterioasă în bleu ciel și în alb, ce fuma vape și mirosea mirific a mir. Conducea stând aproape turcește, ascultând Julio Iglesias, într-o liniște

Când pică frunzele târzii, mai vrei să-nveți că vrei să vii? Doar știi, nu știi, ba știi … Nu știi că mă îmbăt cu erezii, îmi pleacă boii pe pustii și-mi cresc aripi la gelozii? Nu m-aburi ca pe

Mi-aș fi dorit atât de mult să-ți deschizi sufletul și să-mi povestești cum ești tu, care au fost și care sunt dorințele și suferințele tale, așa cum ți-am povestit și eu despre o parte dintre ale

Stive uriașe de lemn... S-au gândit Că ar fi timpul pentru Noul Babel. Tăcerea resemnată A păsărilor pădurii, A lupilor, lichenilor Clopoțeilor răsfirați Prin luminișuri, A liliecilor mai tot

Rada, ea e frumoasă și bună, respiră poezie când pășește prin valuri, e copila cu pantofiori de senin, care atrage lumini și șoapte. Are o inimă roșie, caldă, fremătătoare, se întinde peste Dunăre

şi mii de licurici sã facã galerie dar nici asta nu se pune pe niciun steag al niciunei lumi oricâte revoluţii s-ar înfãptui pe circumvoluţiuni oamenii vor visa întotdeauna la o altã

Rada, visezi că sunetele au mereu aură de mătase în lungul brațului, că privirea curge, râu ostoind setea pământului, până când auzi o voce tainică scrutând apropierile: ,,teiul nu-și schimbă

aer rotund de toamnă reversul frunzelor marchează sigilii vechi parfumuri fumurii cer de ambră tonuri de galben pe aramă telurică arpegii sidefii telegrame poetice de apă cânt în noaptea revărsată pe

Am purtat halate, căști, legitimații, am învățat limbaje pe care alții le numeau carieră. Am locuit în clădiri reci, printre cabluri, servere și lumini care nu dorm niciodată, și am învățat că

Agățat în ghearele melancoliei Mă smulg și cad în îmbrățișarea caldă a realității. Îmbătat de prea multă nostalgie Deschid ochii și privesc viața în față. Celulele mele nu doresc să fie zombi Să se

Era o situație ușor penibilă la Vâlcea, într-un hotel fără grădină. Fata cu hipomanie dată la maximum și egocentrism criogenat în vremuri de dinainte de BAC anula orice logică a îndoielii timide că

acum sunt bine așa cum mi-am dorit toate sunt pline părul de frunze pantofii de nisip buzunarele de crabi gura de alge ochii de soare tu zi-le să nu mai caute în larg am ajuns liniștit acasă

— Doamne, ce-aș mai schimba ceva în existența aceasta monotonă, am zis. — Te-ai apucat de vioară. Stăteam pe balcon ca două persoane rămase în viață după ce una dintre ele (adică eu) s-a lăsat de

lumina a întârziat atât de mult încât ziua a început la sfârșit de duminică nu e nimeni să verifice dacă exiști iar cei care trebuiau să te recunoască au fost șterși înainte de a avea chip ai fost

Mamă, de ce nu m-ai făcut un om de zăpadă? M-aș fi topit odată cu lacrima. Lucrurile și oamenii n-ar fi avut nicio putere, nu m-ar fi rănit de atâtea ori. Și sufletul n-ar mai avea atâtea cruste ca