Atelier Literar

Tudor aprinsese lumina în camera goală descoperise că singurătatea avea mobilă lipsită de stofă a șters ultimul rând din gândul așezat pe perete cu mâneca stângă și-a ascuns ochii prea sensibili la

ea se grăbeşte foarte tare şi atunci pare o fugă de la locul faptei înţeleg că ea pare, că ne place, doar cât să se joace şi nu ştiu cum e să prinzi pe cineva, de vai Steaua lui cu prea multe cărţi

sunt fată de oraș și totuși în fiecare dimineață sângele îmi cântă cucurigu ca o alarmă uitată în vacanță iese din cotețul nopții scurmă din subconștient prin copilărie din ale mele vacanțe cu

pentru ea luam calea umbrelor, aproape îmi pierdeam din aproape în aproape, sufletul ajungeam victima sa, până la un punct niciodată ultimul punct, niciodată înţeles pe deplin mi-aş fi dorit să-ţi

mã scol transpirat şi înecat în tãceri de parcã am dormit cu moartea caut un pic de soare în fereastra inimii în fapt o cale sã-mi pãstrez dimineţile şi bucuria aceea de a cãlca pe valuri ca pe o

Iar e treizeci, iubito, și mi-e bine, Octombrie se-ascunde în trecut, Au mai rămas minute, dar puține. Ce dacă? O luăm de la-nceput.

Oamenii pătrați sunt oameni ce locuiesc în cerc. Pleiadă de mărunțișuri pe care giganții O adună pentru a-și înfrumuseța Cerul în care dorm efemer Amestecați unii cu alții. La fel ca rădăcinile vii

mă strecor ca un scuter printre clipe confiscate de benzină recuperez printr-o idilă mă claxonează idei despre tine și ieri despre câte trec fără urmă într-o intersecție diurnă sunt pieton la un

când ceva se învârte în mintea ei tu crezi tu crezi că eşti acolo, suficient (dar niciodată nu e vorba de tine, dacă nu-ţi spune că îi pasă) şi dintr-o dată vrei, să pui capăt moale după nodul

Mă aflu în plină disecție pe viu a propriului suflet, blocat în spațiul strâmt al unei dureri care încearcă să mă izoleze. Însă pumnul meu nu se strânge de disperare, ci de determinare. Privesc

Noaptea nu mai cade. Noaptea se adună. Se strânge încet în colțurile camerei, sub masă, în spatele fotografiilor, în crăpătura subțire dintre perete și podea, ca o apă neagră care învață

Mă privesc în ecranul stins și imaginea întârzie să apară. În jur e o nuntă continuă de gesturi ușoare, oameni care își agață viețile de cuvinte de umplutură, râsete care sună a monede ieftine

stampele rotunde ale orelor noaptea fluidă pudoarea florilor de toamnă îmi strâng catargele râurilor pentru a amara respirațiile tale Lethé își cântă recviemul în unda clară bruma galbenă îmi adună

Am mutat florile în vase, din pământ am scos apa fântânii să-ți fie sete. De-ajuns îmi vei vedea hainele ținute de paznici. Am mutat lucruri din loc să te văd de departe. Știu că nu pentru mine s-au

vibrația coboară empiric în stern mă conectez cu mâinile blege la gardul unde ne-am sărutat prima dată atâta fericire distilată până în măduvă urcă în creier prin patternul ontologic cu toată lumea

Astăzi trebuie să mă întâlnesc cu ea. Baza de date Milvus îmi amintește că trebuie să mă înclin din talie la 29 de grade când îi ating mâna dreaptă. Drona care îi aduce buchetul de flori,

Nu-i ieri, nici mâine nu e, ci-i azi fără-ndoială, Același douăjnouă ca-n fiecare an, Nu mă mai mir, iubito, de-așa o rânduială, Doar, democratic, urlu cu stil... republican.

De ce ar trebui să mă tem Cutremurat de Dumnezeu? Pentru că și El moare ca mine Cum prin mine fiul meu? Și, dacă Morții suntem sortiți, De ce să-i iubesc pe aceia care Aprind lumini trecătoare? Fie

Până nu am intrat în foc, nu am știut Că lumina care îmi creștea din trup Este mai aprinsă pe partea stângă Dintr-o altă zvâcnire pe care Nu știam că mă arde Din necunoscut. Și, mai mult decât atât,