Atelier Literar

un ochi nevăzut ți-a prevestit plecarea simplă, liniștită, fără nicio solemnitate așa ca desprinderea frunzelor indiferent de prezența cuiva nimic, nimic nu s-a schimbat (cu excepția acestei

bună ziua Mamă Planetă, ce faci? uite, fac un suc de portocale rașchetând o livadă de o cometă amenințătoare toate bune cu moderație, am să îți bag vibratorul ăsta care te obsedează dincolo de

vino așa cum te-am visat suflet al zărilor crude trup în falduri de lumină strânge-mă într-un adagietto care răsună în cuvintele pe care mi le șoptești mereu reverberații ale dorinței mâinile tale

Acest înger rugător al meu, cu chip de om aspru, înalt în arc-zbor, acest om cu glas neted, șoptit dureros în cânt, atât de departe și-aproape de mine mereu, mă vizitează în gând. Sau singurătatea

Azi, am mâncat ceea ce ar fi trebuit Să mănânc acum câte a zile. Mâncarea fadă încă îmi ține de foame La ora târzie în care ar trebui să dorm. Eu, însă, insist să ascult melodii Din alte timpuri și

şi pentru că nu ne mai ajungeau cuvintele comunicam între noi cu păsări noi doi aruncam cu păsări, cât de bizar noi doi care nu ştiam că avem mâini bune de împreunat păsări cardinale extrase din

Există undeva o autostradă De-a lungul căreia, printre alte mașini, Alergăm să ajungem în locul către care Împreună amândoi am plecat. Mașina ce ne duce o conducem De-a lungul ei ca-ntr-un univers

Luna nu poate fi cumpărată La fel cum nici soarele și nici Alte spații ce în jur ni se învârt. Însă toate, toate, toate aceste Strălucitoare îndepărtate imagini, Fără a deveni vreodată ale

câte poduri am ars ca să-mi încălzesc drumul câte răni am învățat să semene cu niște ferestre ......................................... libertatea nu a venit când s-au deschis ușile a venit când

de când te știu ai avut inima măsurată în tempi de violină un concert al iubirii este în fiecare atom al trupului meu acoperit de voaluri albe se întâmplă mereu un miracol când ne strângem în

mi-e iarăși dor de geamul spart cu piatra de puiul de zarzăr așteptând zorii la fereastră normal și de kuki lecțiile ei îmi parfumează încă cerul gurii mi-e dor de florentin nimeni după el nu

Sunt inextricabil absent – în raport cu lumea și chiar cu mine însumi. Punct. Dacă cineva, prin absurd, s-ar întreba de ce Șerban nu mai scrie mai nimic de vreo doi ani (astăzi este 28 iulie 2026),

E frig și e gri vertical. Păsările ne-au înghețat în priviri. Unde-o să ne mai ascundem, noi, oamenii-umbre? Cine o să ne mai înalțe imnurile, trilurile și căderile? Hére Nímfi Anímfefte. Sufletul

În liniștea gândurilor e o inimă anume, care ascultă atent ce se-ntâmplă cu noi. De ce suntem aici, pe pământ, de ce nu ne mai suntem? E-atâta nedragoste, atâta ură nechemată, atâta

A scrie este despre a trăi. Dar nu despre a trăi pentru a trăi, Ci pentru a face din scris regate, împărății Cum numai tu poți să le descrii... Este despre a visa că ai putea să trăiești O altă

Misterul ne lovește tiptil, ne îmbrățișează cu un trecut aproape uitat, dar senin. În buzunarul de la piept, Tata poartă epitaful lui, scris de mine. Eu, fata de la 3, pentru domnul Niță de la 3 și

Astăzi număr treptele și fiecare treaptă are numele tău. Pământul înțesat cu orgolii mă ține de gleznă, îmi spune: stai și tu ai ascultat. Și din stai a crescut iarba, verde, adevărată.