Alexandru Vlad

Nu știu să mor Pentru că mama m-a prins de mână la naștere Și nu mi-a mai dat drumul Nu știu să pierd Pentru că fiecare zi este un câștig Cu tot ce se naște din neant Din aburul acesta palid și

Dacă ar avea toate steagurile o culoare Aș vrea să fie albe Albul copilăriei mele Alb ca cearșaful Întins de mama pe pat În prima noapte a vacanței de vară Alb ca perdeaua Din camera mare Sub

Încet se stinge noaptea în vorbele unei iubiri Începute într-o singură zi de toamnă Pe lângă drumul pietruit cu vânt Într-o liniște mută, liniștea cerului Mesele au rămas goale, pline de rest și

Am strâns în mână un măr Adus dintr-o țară cu mere albastre Cărat până aici pe un drum de mătase L-am găsit sclipitor ca un strop N-am mușcat din fericirea lui eternă Nu l-am șters de praful

Pot galopa și eu ca un cal Peste arșița gândurilor Cu coama albă în vânt Ca spuma proaspătă a laptelui Un cal real, în mărime naturală Cu copitele din aur Încrustate cu simboluri tribale Ale unor

O mie de suflete s-au zbătut Pentru a ne crea pacea O mie de îngeri au plâns Pe pernele noastre O mie de case dărâmate împrejurul nostru Pentru nu a rata niciun răsărit de lună O mie de aripi de

E atâta iarnă Și dragoste între noi Încât te aștept, mereu Cu sufletul aburit În toate pragurile La care vrei să ajungi