Atelier Literar

hârtia nemărginirii se întinde în fața mea de la răsărit la apus fac adnotări de ultimă oră povești iluminate de soarele care tatuează fire din lemn de cedru cuvinte din arcul eteric al lumii se

să fim serioși, nimicul tot din nimic se naște și moare, îmi plagiez traiul între minus și plus finit, a culege lumina de sub travaliu și raclă, fiind un întuneric perisabil, se strică repede-n

Polițiștii au fost trimiși la un curs de perfecționare timp de un an Au aprofundat scrierea creativă Au învățat - Să facă diferența între semnificat și semnificant - Să întocmească procesul

ca o minge dezumflată, zace dragostea mea la podea. nimeni să-i mai numere arsurile, nici să-i amintească amânările, să-i dea măcar un suflu acolo, cât să se ridice trei palme de la pământ, să

Ma despart de tine tinerețe. Am ajuns la răscruce . Plânge un nai, Și clopotul plange. Dintr-un sâmbur de nucă Răsare un inger.

îmi umblă gândurile cu bârfa; mă zgâlțâie, mă tăvălesc, mă conving, mă constrâng să mă dau de-a tumba mi-au înfipt un cui în ochiul stâng lăsându-mă pe jumătate orb ”să-ți scoți bârna din ochi” aud

Pentru ce este mai frumoasă o femeie Decât este frumoasă o altă femeie? Este ca și cum ne-am întreba despre cum Întunericul este mai întunecat decât Noaptea ce l-a prefăcut în scrum. Ori, de ce

La apus, când cerul te apasă, te plimbi printre raze aleatoare, să respiri curat cuvinte fără sens, într-o logică fără semne direcționale. Încerci să afli dacă ai dreptate sau nu și faci un test

Am ajuns la capătul răbdării de a fi om. Aș vrea să fiu arc. Săgeată. Sau acvilă. Să nu mai am nevoie de mâncare, nici somn, ci doar de apă și de Cuvântul lui Dumnezeu. Toate Golgotele mele

A iubi pe cineva nu înseamnă să ai răspunsuri la toate întrebările, ci să-i poți sta alături fără să simți nevoia de a umple liniștea cu întrebări. Dacă va simți să-și deschidă inima, o va face. Dacă

dacă am lipsit de ziua națională te rog să mă ierți fiind preocupat cu alte trebi locuind mai mult printre ruine și printre profeți voiam să dau chip lumii o nouă înfățișare până când ai

îți scriu am inventat mereu un nume și o rădăcină am creat flăcări pentru a le stinge cu nimb de rouă am notat chipul sorții pe portativul mării cuvintele au pătruns adânc în vene de ape te-am

Corăbier, de ce plâng apele sub noi când sfâșie catargul zări?! Nu vezi că vremea-i agitată și, din ploi, cad nesfârșite lumânări! Hei, lutier ce modelezi un alt destin, cum poți în degete să

amintirea volatilă revenirea la lucrurile simple pe care le învăț cu tine te aud în fiecare piatră sau nor natura este în venele mele de carmin răzvrătită sau calmă pe epiderma mea cresc flori ramuri

Și crezi că uit vreo clipă că m-ai uitat? Sau poate crezi că mi-e ușor să știu că mi-a cam ajuns trenul in gară? Fără întârziere a ajuns, n-ar mai fi ajuns, trebuie sa urc, Natalia, nu e pe vrute,

Poussin și încă câțiva, un Kepler de fundal, evident e 3 și un pic, n-am somn. pe noptieră am un jurnal, o parabolă, ceva ediție din secolul al XV-lea, Gutenberg era? Îmi pierd timpul uitându-mă pe

Mi-e dor să-ți scriu, iar tu să citești. Mi-e dor de acel contact tainic pe care tu îl privești, poate, ca pe un gest obișnuit sau ca pe o expresie a unei presupuse nimicnicii a mele, în timp ce eu

când cineva mută pâinea mai aproape de tine apoi liniștea fără să știe că mută puțin și lumea lumina nu cade din cer vine din felul în care cineva îți rostește numele de parcă l-ar aprinde