Roman Anamaria

Așa cum mărturisește autorul, cartea este un roman pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine, adesea, posibil. Pentru că Theodoros a existat cu adevărat, iar autorul a

”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava) De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917,

vara se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi valurile spală inimile desenate pe nisip în care iubiri de-o noapte dorm ghemuite cu visele adunate în căușul

anii s-au scurs inconştienţi de tinereţea lor asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice am fost - pe rând - stânci

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață. Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de

credinţa se născuse într-un vis şi mai purta, de-aceea, somn pe gene lăsase geamul visului deschis ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme în raiul lor de dincolo de nori la un şotron imaginat prin

Când am început să recitesc cele două cărți, am vrut să-mi reactualizez în memorie această perioadă din istoria Europei, privită și redată din ambele ”tabere” participante la această Istorie. Și să

Citesc în presa on-line că o nouă formă de artă bântuie străzile Manchesterului: două femei s-au expus, complet dezbrăcate, dar unse cu gem din cap până-n picioare, afirmând că aceasta este o

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme – azi îți scriu despre cer ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată din zboruri credeam atunci că iubirea rezolvă totul și

Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte,

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai

Singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Și vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar

De Crăciun, Isus umblă din casă-n casă își caută loc pentru încă o naștere: -E voie cu Viața? Îi facem semn -Ssst! Intră încet, să nu audă vecinii, așează-te aici, după gratiile coastelor și

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagerez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu

furișată pe fereastra bibliotecii noaptea își adună întunericul îngrămădindu-l în lungi umbre ale dimineții „ia-ți fantasmele tale și umblă!” îmi cere ziua ce se deschide mereu la aceeași

apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn așa începeau, pe atunci, serile vacanțelor de vară mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și

Doamne, eu mai vreau să fiu copil Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă Când privesc spre norul lor fragil Și mă-nalț pe vârfuri, să mă vadă. Să întind o mână către ei Și, în joacă, să îmi cadă-n

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă. nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănțică

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe

Toamna noastră s-a născut bătrână, copile! Deja a uitat unde a îngropat câțiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă. Așa că, am desenat o căpiță să

prea e drum până la tine Doamne lemnul crucii te-a înălțat prea mult am rătăcit m-am îndoit adesea de noi iar sângele palmelor tale mi-a părut doar rugina cuielor lumești n-am crezut că

Îi privești mai întâi coperta și, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleșesc imagini, cuvinte, sentimente. Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe,

ne-asediază toamna în cetate. armata noastră: plopul și-un năier de-aceea, din creioane colorate am construit creneluri pe castel. e liniște; mai cade câte-o frunză din plopul-scut de visuri

uneori prin noi trec copii încolonați ținându-se de mâini ne trag de suflete hei, priviți-ne, suntem aici în ochi ne apar sclipiri ciudate în care se îngrămădesc toate amintirile, ne punem