fauvism

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagerez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie. Sau ți s-a întâmplat să vezi un câmp ori o pădure în care verdele era atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Prea tare. Așa am început să ne prelucrăm culorile. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de neprelucrat, a verdelui, trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios? De atunci, tot ștergem culori. După curcubeiele verii, urmează frunzele toamnei. Vor fi atât de multe frunze în formă de inimi roșii! Prea roșii.