Mama ta a plâns prima dată când a văzut ziua de sâmbătă întinzându-și violetul pe margini — era 1987 și televizorul emitea experiență ontologică desprinsă din formula universală a zăpezii, iar tata credea că aici se termină arealul lui de alfa dominant și începe hărțuiala teritoriului asupra propriei absențe. După o analiză domestică, mama îi pusese diagnosticul hienei vagaboande.

Noi nu l-am ascultat. Mama prefera să facă glume pe seama asta, dar toată lumea a suferit după.

•••

Dragă Ami, să îți povestesc despre dor, de aici, din rinichiul Oceanului? Nu. Îți povestesc despre senzația post-dor, când limba română ajunge redusă la simplul aparat bucal, fără popor, teritoriul ei întins pe tot globul pământesc devenind un simptom și nu o mândrie. Știi, aici sentimentul devine bipolar. Ajunge într-un punct culminant în care sunetele se mănâncă între ele ca șerpii ouroborici — chiar dacă fusese unul singur, poporul român nu poate tolera singurătatea — ingerând nostalgie și eliminând viitorul, forma promițătoare a vocii unificatoare.

Dorul? Prea simplu. Eu vorbesc despre dorsimil. Impulsul — l-aș fi numit vector, dar am fost criticat că ar fi prea tehnic; sper totuși că își îndeplinește funcția metaforică, deși sincer critica însăși e doar o propulsie psihologică — simulacrul sentimentului aparent personal, care nu vine din simpla dorință a conștientului. Așa că îl construiești din bucăți de reclame de înghețată imprimate pe hârtii de înghețată, din versuri furate de pe morminte la Paștele Blajinilor, din zgomotul pixului când alunecă în acord pe formularele bolilor care încă nu te-au afectat.

Dorsimilul transformat în patria adevărată.

Fractura numelui Ana. Nu că ar avea o sensibilitate literară legendară — deși aș putea opta și pentru varianta egoistă: sora mea — dar îmi place ideea fisurii: A-na.

A — na.

Între A și NA există o prăpastie pe care o traversezi în fiecare dimineață când îți amintești cine erai ieri. Dar ieri erai altcineva care doar seamănă cu tine. Diminețile preferai să îți servești cafeaua în cafenelele de sub bloc, nu fiindcă nu ți-ai permite achiziționarea unui aparat suficient de costisitor, ci pentru că îți place să fii deservită.

La cealaltă extremă existențialistă se afla cosplay-ul tău aproximativ și senzația că certificatul de naștere e doar o fan-fiction redactată de statul civil. Continuăm să ne semnăm cu expresivitatea civilă îndatorată față de stat — orice stat — simțindu-ne liberi condiționați, într-o oarecare măsură râme de mare la noi în lac.

•••

În limba pe care o vorbim acum — română? română-premergătoare? protoromâna viitorului retroactiv? — există un cuvânt care nu poate fi pronunțat decât de cei care nu l-au auzit niciodată:

ZBRÂNC.

Nu-l căuta în dicționar. Dicționarele mint; au și ele motivele lor.

ZBRÂNC= senzația rămasă în aer după ce ai terminat de spus o propoziție importantă, dar ți-ai dat seama prea târziu că n-ai declarat-o cu tărie, ci doar în capul tău, iar acum ea plutește în realitatea paralelă a lucrurilor nespuse, cu nevoia urgentă de manifestare între teatrul 6D al accidentului existențial și spectacolele Disney ale domnului Geană.

Mai sunt și ăștia cu oniricul — cercetători sau stalkeri ai visului — care au emfaza specială de a numi totul „astral”: realitatea poziționată pe o frecvență subtil-sensibilă, acolo unde coexistă toate certurile pe care nu le-ai făcut, iubirile nedezvăluite și demisiile nesemnate.

Aerul e plin de zbrânc. Te sufoci zilnic în el având iluzia că ai conectat aparatul de aer condiționat și că perfecțiunea te ridică lent la confort.

•••

Nu demult citisem pe un bon fiscal: Instrucțiuni de dezasamblare.

Mi-aș dori mult să ți le împărtășesc:

1. Cuvântul frumos al inefabilului: crepuscul, slăbiciunea extraordinarului.

2. Privește-l până nu mai înseamnă nimic.

3. Privește-l și mai mult până când nimicul capătă importanță vectorială.

4. Acum e doar o formă, o hieroglifă care nu suportă criptul drept sursă de manifestare interioară și se transmută în țâșnirea de tuș.

5. Acum ești liber să pleci.

6. Nu pleca.

7. Crepusculul privește înapoi și se risipește în suspensii interogative.

8. Controlează-ți emoțiile. Încadrează-le în registrul psihologic.

9. Ăsta e răspunsul. Suportă-l pentru că ți-ai primit argintul înapoi.

•••

Vreau să-ți povestesc despre oamenii invizibili ai țării. Nu cerșetori. Nu fantome. Vorbesc despre cei care își trăiesc viața exact în sincronie cu privirea ta, astfel încât, atunci când te uiți într-o direcție, ei se află întotdeauna în cealaltă.

Există milioane. Niciunul nu a fost văzut vreodată. Statisticile nu îi pot număra; cresc exponențial.

Dar tu ești unul dintre ei pentru altcineva.

În acest moment cineva nu te vede cu o precizie perfectă. Tu nu îl vezi înapoi, simetric, ca într-un dans cosmic al lipsei de contact vizual.

Încerc acum să folosesc metoda rusească a matrioșcăi: scrisoare în scrisoare.

Scrisoare către limba care m-ar articula

Dragă română,

Știu că m-ai ales tu, nu eu pe tine. M-ai infectat când eram prea mic ca să mă pot apăra. Mi-ai inoculat sintaxa direct în trunchiul cerebral. Acum gândesc în tine chiar și visele mele de evadare.

Dar te iubesc pentru cusururile tale: pentru faptul că ai cinci cuvinte pentru dragoste și niciunul nu funcționează complet, pentru faptul că ai împrumutat jumătate din vocabular de la vecini și acum nu mai știi ce e originar și ce e adoptiv, pentru faptul că suni diferit în fiecare provincie — ești o limbă dialectizată de propria geografie interioară.

Ești o limbă care a supraviețuit împotriva probabilităților, ciudățenie istorică și anomalie lingvistică.

Un pod romanic suspendat în marea slavă.

Și eu te scriu acum ca și cum aș putea să te stăpânesc, dar știu adevărul:

Tu mă scrii pe mine.

Cu fiecare cuvânt rostit prin mine de toți vorbitorii tăi — eroii inconștienți ai neamului. Cu dependență și gratitudine,

vorbitorul prins în tine.

Momentele astea se transformă în lucrul la care o să te gândești mâine la 11:23 fără să știi de ce. Se vor sedimenta undeva sub limbă, și te vei trezi spunând am ceva pe limbă fără să găsești cuvântul. Cuvântul e aici. L-ai ratat.

Era zbrânc.

Era tot ce n-ai spus niciodată, concentrat într-o singură silabă inexistentă.

Și acum, finalul real:

Nu știu dacă substanța mea cenușie ar fi produs ceva extraordinar sau o prostie pretențioasă. Probabil ambele. Poate că exact acolo începe ceea ce depășește limitele: momentul în care nu mai știi dacă ai reușit sau ai eșuat, pentru că ai ieșit deja din coordonatele în care întrebarea mai are sens.

","Mama ta a plâns prima dată când a văzut ziua de sâmbătă întinzându-și violetul pe margini — era 1987 și televizorul emitea experiență ontologică desprinsă din formula universală a zăpezii, iar tata",{"_112":99,"_113":99,"_114":99,"_116":169},21,[],"2026-05-27T01:56:16.000Z",{"_73":173,"_60":174,"_62":175,"_79":176,"_71":177,"_82":178,"_84":85,"_110":179,"_118":181,"_120":182,"_66":124,"_125":104,"_126":6},14202621,"crima-ontologica","Crima ontologică","proza","\n\n Cine murise?\nDe altfel, singura problemă cu adevărat serioasă. Groapa se tot lărgea odată cu fixarea punctului de pe fundul ei. Cu cât era privită mai adânc, cu atât marginile se urcau mai mult. Lipsea doar mortul, mai exact, recunoașterea lui. Ceea ce, în cercurile bune, i se mai spune conștientizare.\nCerul deasupra se rotea într-o spirală de corbi aproape indiferent de ce se petrecea dedesubt. Florile, semi-ofilite, semi-galbene, semi-acolo unicul loc unde lucrurile incomplete găseau o formă de companie.\n\n Unicornul era deja acolo când n-ar fi trebuit să fie nimeni. Plângea, era confuz dacă îl iubise sau îl urâse, și nici nu mai conta, ambele fuseseră la fel de absolute, la fel de perfecte și la fel de incomplete precum adevărul și momentul în care le simțise. Problema cu adevărul e că nu dispare când este înlocuit. Adevărurile vechi nu mor, ele se depun unele peste altele până când devin imposibil de suportat simultan. Atunci apare nevoia de a nu mai crede în niciunul, astfel se naște substitutul adevărului.\nUnicornul cunoștea de minune acest moment, în sensul că nu l-ar fi cunoscut deloc și îl trăia în permanență.\n\n— Mă urăști, se adresă gropii. Ei bine și eu te urăsc, iar tot ce am construit împreună a fost cel mai real lucru care mi s-a întâmplat și tu ai ales să mori de parcă n-aș fi însemnat nimic.\nVocea i se schimbă complet, ca un post radio care își mută frecvența încercând să descopere noi perspective-țintă.\n\n— Deși, sincer, poate n-ai însemnat atât de mult nici tu, nici eu pentru tine. Mă gândesc acum și îmi dau seama că te-am supraestimat sistematic, ar fi o deviere a mea, inconștientă. Îi supraestimez pe toți până când nu mai pot și atunci îi subestimez la fel de complet și nu există stări de mijloc între ei, nu există nimic între...\nCornul înclinat spre dreapta; ani întregi exersase postura în fața oglinzii. O numea umilință aristocrată, convins absolut că umilința adevărată are nevoie de postură.\n\n— Toată viața mea a fost o succesiune de oameni care au promis că rămân și au plecat. Excepție: cei care au plecat fără să promită nimic. Acest lucru e și mai rău. Înseamnă că nici măcar nu am contat suficient cât să justifice o minciună. Tu, cel puțin, ai mințit frumos, e un compliment. Primește-l.\nGroapa nu răspunse nicicum, nici prin semnele prin care toată viața trăise și prin care el devenise o parte din ele, nici prin lipsa lor — la fel, ar fi putut-o interpreta drept semn.\n— Cine o să mă urască acum cu atâta precizie și exces? Iar hematoamele lăsate în urmă sunt un dar rar. Oamenii normali lasă vânătăi la întâmplare, tu erai chirurgical.\n— Te rog nu pleca. Pleacă. Nu te mai suport de atâta timp că mi-ai intrat în reflex, îți voi duce dorul, nu te mai suport. Hmm... proastă farsă.\nÎși coborî puțin capul. Cornul prinse lumina într-un unghi aproape ofensator de elegant.\n\n— La douăzeci și trei de ani am confundat pentru prima dată dorința cu capacitatea de a o suporta.\nGroapa păru să se adâncească puțin.\n— Era prea frumoasă pentru sistemul nervos. Începuse deja să piardă cu ore înainte să se întâmple momentul culminant. Îmi amintesc că îl atinsese pe genunchi și organismul cedase în fața rușinii, totul se petrecuse acum, prea acum pentru a fi real. Parfumul... mirosul intens al pielii, îi aruncau mâinile și pulsul dintr-o convulsie mintală în alta și într-o condamnare lentă.\nÎnchise ochii. Apoi inevitabilul s-a produs atât de repede încât nici măcar rușinea n-a avut timp să intre complet în cameră, a trebuit s-o aștepte de afară. Vântul trecu peste flori fără interes, prima floare ruptă din neglijență.\nȘi ea a fost bună cu el. Dacă râdea, ar fi putut-o urî normal, dar l-a ținut în brațe de parcă supraviețuise unui accident stupid și i-a spus că se mai întâmplă, că nu e primul, nici ultimul.\nExtraordinar câtă violență poate exista într-o consolare sinceră. I-a promis că vor încerca din nou. Luni întregi a trăit ca un cavaler exilat care își pregătește revanșa sexuală împotriva destinului.\nNu ne-am mai văzut niciodată. Cred că atunci am început a confunda iubirea cu posibilitatea reabilitării.\n\n\n Pegasul poposi din direcția greșită. Poate se rătăcise sau nu, poate direcția greșită fusese intenționată dintr-un motiv pe care îl uitase între timp, sau poate motivul devenise altul în timpul zborului și acum era mai valid decât toate celelalte motive pe care le avusese vreodată.\n\nAteriza pe diagonală, planase deasupra gropii de trei ori. Prima dată nu era sigur că locul ar fi corect, a doua oară era sigur că e locul potrivit și tocmai de aceea trebuia verificat încă o dată, iar în timpul celei de-a treia treceri văzuse în iarbă urme de smog stelar; i se păruse că e semn de aterizare din coridoarele cerești, portul divin unde deseori se alimenta din sursa inocenței.\nDar nu. Iarba dispăruse. Nu, era acolo încă, momentul de slăbiciune subtil, o mică certitudine.\n\n— Groapa cu adevărat există, pot confirma existența ei. Înălțimile mi-au arătat-o mult mai adâncă, mai neagră decât vidul cosmic în care se reciclează visele inutile.\n\nSe uită spre Unicorn.\n— Tu plângi.\n— Observație remarcabilă, zise Unicornul, genial, te-ai antrenat?\n— Plângi pentru el?\n— Plâng pentru mine, el e mort, eu nu. Nu-i așa?\nÎn mecanismul fin al gândirii sale, logica făcu o buclă completă de 360°, o curbă radicală care plecă de la celălalt și se întoarse inevitabil la sine, prăbușindu-se în a opta sferă a tăcerii.\n— Deci moartea lui e despre tine.\n— Totul e despre mine, chiar și tu ești despre mine.\nCel mai onest lucru spus până atunci. Fraza lovi Pegasul direct în aripa stângă. Începu să șchiopăteze din aripa dreaptă, iar stânga îl trăgea încet spre groapă.\n—Totul e despre mine, repetă în sine.\nCerul i se limpezi brusc, norii negri dispărură de pe traseele de decolare și pentru o clipă avu senzația că întreg cerul făcuse implozie în capul lui.\n\n— Credea că zburam pentru el. Acum îmi amintesc. Era beat la o răscruce de baruri și m-a rugat să-i aduc prima iubire. Își intoxica visele cu alcool și o numea curaj. Când l-am văzut aplecându-se să tragă pe nas, i-am strigat numele ei și s-a oprit. Mă deranja că eram instrumentul prin care încerca să se suporte pe sine. Dar eu zburam pentru mine, auzeam frecvențele, vedeam stelele stinse și tot mi se păreau vii. Era condiția mea de a cunoaște stele moarte, nu entuziasmul lui. El doar era pasagerul meu care se credea pilot...\n— Stelele comunică prin frecvențe pe care...\nSe opri singur, surprins de propria întrerupere.\n— Nu. Rămân aici, adevărat am spus. Rar mi se întâmplă să știu care adevăr rămâne.\nSe așeză lângă groapă cu greutatea celor care au zburat prea mult...\n— Zborul fără aterizare nu e libertate, e cădere cu o altitudine mai promițătoare.\n\n Centaurul ajunse ultimul. Jumătatea de cal bătea ritmic pământul dintr-un reflex instinctiv. Parcă își manifesta dorința de a exista independent de ceea ce se decidea mai sus. Jumătatea de om se uită la groapă îndelungat, avea expresia serioasă pentru că își recunoscuse deja locul.\n— Descartes a împărțit greșit. Cogito ergo sum. Dar eu exist pe două registre simultan și nu gândesc coerent pe niciunul. Jumătatea de jos aleargă când jumătatea de sus vrea să citească. Jumătatea de sus plânge când cea de jos e perfect funcțională.\nInspiră adânc.\n— Am publicat trei volume pe această temă, al patrulea e în lucru Despre copita stângă ca sursă a anxietății existențiale. Recenziile sunt mixte, în lumea academică înseamnă că jumătate din cititori au înțeles jumătate din carte, deci statistic vorbind, cineva undeva a înțeles-o integral.\nCopita stângă lovi iarba.\n— Jumătatea de jos are nevoie de ovăz, iar cea de sus are nevoie de Xanax. Împreună avem nevoie de un veterinar cu diplomă în filozofie.\n\n— Totul e despre tine și tu, într-un final, noi, spuse Unicornul. Noroc ați avut.\nJumătatea de om se întoarse spre Unicorn. Jumătatea de cal se opri din nivelat pământul. Ambele jumătăți erau atente la același lucru în același timp.\nNoroc ați avut?\n— Noi nu am avut noroc, spuse cu vocea mai joasă, fără punctuație, fără distanța academică. Noi am fost doi indivizi diferiți blocați în același corp care nu s-au înțeles niciodată și fiecare credea că celălalt îi fură viața și amândoi aveau dreptate.\n\nPrima moarte am întâlnit-o la nouă ani. Era vara, mătușă de pe linia mamei. Casa plină de oameni, vorbeau în șoaptă de parcă Dumnezeu ar dormi în camera alăturată, venit să o conducă pe coridorul dintre lumi.\nCopita stângă începu să sape lent în pământ.\n— Atunci încă nu știam nimic despre suflet, dar am înțeles imediat carnea.\nPielea avea nuanța coacăzelor prea coapte și mirosul...\nAni întregi am crezut că moartea are miros de ceară topită și pepene stricat.\nMama l-a împins ușor de ceafă și i-a spus să o sărute înainte de ultimul drum. Tradiție, respect, Dumnezeu, nu mai știu. Țin minte perfect senzația, rece, dar nu complet, de parcă trupul încă negocia foarte slab cu lumea.\nVocea i se dedublă aproape imperceptibil.\n— Jumătatea de sus voia să înțeleagă unde pleacă omul, cea de jos voia să fugă din cameră și să nu se mai întoarcă niciodată. Cred că acolo ne-am despărțit.\nCopita continuă să scobească iarba.\n— Sau poate acolo ne-am întâlnit prima dată.\n— Acesta îi motivul că ne-a ales pe noi. Eram dovada că poți fi mai multe lucruri incompatibile simultan și să continui să exiști. Îi plăcea să ne privească minute bune în oglindă, îi confirma dualitatea, bizar instinctivă și conceptual definită. Știu, dar nu acum, nu aici, e blestemată.\nDe fapt, e groapa noastră, singurul lucru logic pe care l-a produs în patruzeci de ani Și o spun cu toată admirația pentru logică.\n\n Groapa nu se grăbi. Gropile nu se grăbesc niciodată. În capul lui MAAT, trei entități coborau pentru totdeauna din lumea în care rămăsese copil.\n","Cine murise?\nDe altfel, singura problemă cu adevărat serioasă. Groapa se tot lărgea odată cu fixarea punctului de pe fundul ei. Cu cât era privită mai adânc, cu atât marginile se urcau mai mult.",{"_112":99,"_113":99,"_114":99,"_116":180},34,[],"2026-05-25T00:43:18.000Z",{"_73":184,"_60":185,"_62":186,"_79":80,"_71":187,"_82":188,"_84":85,"_110":189,"_118":191,"_120":192,"_66":124,"_125":104,"_126":6},14202494,"monarhul","Monarhul","\nNu.\nRefuz.\n\nEste inadmisibil\nca sufletul să fie de unică folosință\niar apoi să urce pe scara luminii treaptă cu treaptă\ncurățindu-se până în Rai\nori să coboare cu ascensorul\nîn viteza întunericului\nspre Infern.\n\nEi spun\ncă întunericul ar fi mai rapid decât lumina.\n(foamea aceasta mă sfâșie —\nce mă fac eu cu ea?)\nLe refuz pe amândouă.\nLe las tuturor celor\ncare simt nevoia unui capăt:\nRaiul.\nInfernul.\nDouă forme ale oboselii realului.\n\nDar eu —\neu vreau să mă topesc\nîn Oceanul energiilor cunoașterii\nsă renasc mereu prin praguri noi\nde unde să pot atinge diferit lumina diferiților sori.\n\nMonarhul\nîși deschise aripile și se avântă\nîn a patruzecea zi de zbor spre necuprins\nstrivit de uraganul pe care singur îl stârnise.","Nu.\nRefuz.\n\nEste inadmisibil\nca sufletul să fie de unică folosință\niar apoi să urce pe scara luminii treaptă cu treaptă\ncurățindu-se până în Rai\nori să coboare cu ascensorul\nîn viteza",{"_112":156,"_113":156,"_114":115,"_116":190},60,[],"2026-05-20T01:56:03.000Z","canonicalContext","isFollowing","authorId","canModerateText","canModerateComment","canComment","canDistinguish","canReportText","canReportComment","starCount","isStarred","textStatus","textRelations",{"_207":-7,"_208":209,"_210":211},"parent","translations",[],"replici",[],"collections",[],"similarTexts",[216,221,225,229,233],{"_73":217,"_62":218,"_24":219,"_220":90},14194988,"Imaginativ ","/atelier/sergiu-burlescu/poezie/14194988/imaginativ","authorName",{"_73":222,"_62":223,"_24":224,"_220":90},14197289,"Încapsulare","/atelier/sergiu-burlescu/poezie/14197289/incapsulare",{"_73":226,"_62":227,"_24":228,"_220":90},14196557,"Jurnalul oniricului: Mesteacăn","/atelier/sergiu-burlescu/jurnal/14196557/jurnalul-oniricului-mesteacan",{"_73":230,"_62":231,"_24":232,"_220":90},14195302,"Cromatica deșertului: Coborâre în Negru ","/atelier/sergiu-burlescu/poezie/14195302/cromatica-desertului-coborare-in-negru",{"_73":234,"_62":235,"_24":236,"_220":90},14194791,"În rând la Moara cu Noroc (poeme ale absurdului)","/atelier/sergiu-burlescu/poezie/14194791/in-rand-la-moara-cu-noroc-poeme-ale-absurdului","illustrations",[],"authorRoles",[241,242,243,244,245,246],"active_member","comentator","new_member","recommender","redactor","trusted_author","currentCoverImage","timingToken","1780073017990.28ea79466c3e7d1a2ff27931d465e2019dfc27852c298df86b841326b635d142","hasAudio","audioRecordings",[],"canUploadAudioOwn","canUploadAudioAny","editorInfo","textAuthorMembruId","currentMembruId","authorAiFeedbackDisabled","actionData","errors"]

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (2)