Ceea ce nu pleacă niciodată

Poate că te agăți de un adevăr dureros: acela că ai fost părăsită de cei pe care i-ai iubit. Dincolo de el însă există un adevăr mai tăcut și mai incomod, acela în care, fără să-ți dai seama, ai fost și tu cea care a lăsat în urmă suflete care te-au prețuit. Iar regretul nu vine ca o vină, ci ca o lumină târzie, o lumină care nu rănește, dar care, odată aprinsă, schimbă pentru totdeauna felul în care vezi. Nu reușesc încă să te așez în trecutul meu, deși aș avea toate motivele să o fac. Există în mine o fidelitate tăcută, aproape inexplicabilă, ca și cum ceva din tine s-ar fi așezat dincolo de voința mea, într-un loc unde timpul nu mai are putere. Poate că nu vei citi niciodată aceste rânduri. Poate m-ai închis undeva în tăcerea ta și ai ales să nu mai lași nimic din mine să ajungă la tine. Nu te condamn. Există o formă de protecție în a nu mai privi înapoi. Există însă și o altă posibilitate, mai fragilă, aceea că, într-o zi, dintr-un motiv pe care nici tu nu-l vei putea numi pe deplin, vei deschide din nou ceea ce ai închis. Nu pentru mine, ci pentru tine. Iar dacă acel moment va exista, aceste cuvinte nu vor mai fi doar scrise, vor deveni întâlnire. Privit din afară, poate par un om rătăcit. Am încercat să mă definesc, să mă așez în tipare, să mă regăsesc în limbajul precis al psihanalizei și în rigoarea psihiatriei. Am căutat în știință, în explicații, în structuri sigure. Și totuși, m-am regăsit mai adânc în simboluri, în mituri, în vise și în alchimie și în teologie, acolo unde sensul nu se demonstrează, ci se revelează, unde imaginile nu explică, ci deschid, iar ceea ce nu poate fi spus pe deplin își găsește totuși o formă de adevăr în liniștea dintre ele. În tine nu caut doar o prezență, ci un mister viu. Nu pentru a-l epuiza în înțelegere, pentru că știu că nu se poate, ci pentru că, încercând să te înțeleg, ating părți din mine la care altfel nu aș fi ajuns. De aceea, valoarea ta nu stă în ceea ce ai fost, ci în ceea ce continui să deschizi în mine. Nu-ți scriu ca să tulbur, nici ca să cer. Îți scriu ca o formă de liniște. Și undeva în timp, nu astăzi, nu ieri, ci într-un moment care refuză să se lase uitat, la fereastra mea a apărut un suflet înaripat, alb, atât de asemănător cu porumbița de altădată. Nu a fost o simplă apariție, ci o continuitate tăcută, ca și cum unele prezențe nu pleacă niciodată cu adevărat, ci doar își schimbă felul în care rămân. Poate că și noi, într-un mod pe care nu-l înțelegem încă, nu am plecat cu adevărat unul din viața celuilalt.