Talabă Nela

Acelaşi drum, bãtãtorit de-aceiaşi paşi, trece prin ceasuri cu arşiţe şi ger, prin vaduri de ninsori sau ploi, prin rotocoale de pace sau ghemuri de nelinişti. Gura mi-e mutã, pãşesc de fiecare

Ce-a vrut să fie oare ierbarul prăfuit în care am înghesuit demult tot ce prindeam? Erau acolo dimineți cu lumini străvezii, fire de iarbă amestecate cu vise stranii de privighetori, cuiburi

Tãcere! Spaţiul ne-a cucerit și s-a închis peste noi. Pietrele — o vibrație fără început, fără margini. Nu le atingeți! Nu le tulburați! Se deschide în ele ceva ce nu ne mai aparține. Ele vor

M-aşteaptã o barcã la mal. A înverzit de-atâta aşteptare, tãcutã rãbdãtoare, sub anotimpuri ce se deruleazã ca un film cu multe, prea multe episoade, cu multe, prea multe primãveri. Lopeţile-i sunt

Eu stau pe un mal, visul meu pe celãlalt, meduze albastre tremurã pe apele adânci ale ochilor tãi... Hotare nestatornice împing rãsuflarea mea când spre umbra morţii când spre cea a vieţii, când pe

Pe albia impenetrabilã şi sinuoasã a vremii, vãluresc, vãluresc visele mele. Clopotul inimii de bronz încearcã în zadar sã le readucã în vechea lor matcã. Se duc, se duc, şi corul lor se stinge-n

Streşini somnoroase privesc spre zorii roşiatici. Clipesc din ochii mari, miraţi, iar din cuiburile lor zboarã în stol visele adãpostite în timpul nopţii. Şi toate iau chip de fluturi, de

Lebăda și-a sfârșit tăcerea. De prea mult timp notele se compun și se recompun în tipare de lut, ascunse între nuferi și trestii. De prea mult timp o strigă Deneb! Astăzi o rază i-a străpuns

Libertatea - o haină largă. Am îmbrăcat-o și m-am pierdut în ea. Prea mult loc pentru cine nu știe să se schimbe. Am încercat să fiu altul, dar scheletul meu m-a recunoscut și m-a strâns la

Sub dalele de marmură ale unei lumini nenăscute, tremură sufletul meu. În el latră dureri crezute demult uitate. Nu la amăgitoarea lună latră, ci la confrați mai tineri, ce se înfruptă,

Îmi port rănile pretutindeni. Nu le las. Nu mă lasă. Noaptea, Cerberi cu ochi aprinși îmi păzesc hotarul și mă împing, fără odihnă, prin Styx, înapoi, spre lumină. Ziua — îmi ascund mugurii sub

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl lăsam să pășească desculț printre voi, cu un cântec abia născut, în timp ce eu, cochilie goală, rămâneam în urmă strigând: „Aveți grijă! E atât de ușor de

De când copilăria mi s-a mutat definitiv în piept, am învățat că titlurile sunt neprețuite: niște rame pentru fețe care altfel ar curge. Fără ele ești în afara lucrurilor, ca o imagine care nu se

Se uită visele, mamă, sau sunt smulse din mine ca niște fire de lumină? Aud înăuntru cum crapă ceva, ca gheața sub un pas greșit. Și nu cade nimeni. Doar eu, tot mai adânc. Cineva aruncă

Răsăritul încă nu s-a decis: își ține lumina în buzunare. Pescărușii – gânduri albe - desfac cerul ca pe o rană veche și scot luna, rotundă, rece, cu gust metalic, o ascund într-o epavă care își

Întunericul fermenteazã ca un mãr putred şi se topeşte scurgându-se printre degetele timpului. Luminã bolnavã spulberã corabia de aburi şi iluzii a nopţii. Vise cu tivuri destrãmate se

Când vin umbrele, nu bat la ușă. Ies direct din gânduri. Inimile închid tot, iubirea rămâne acolo unde nu ajunge nimeni. Copacii răstoarnă cerul în rădăcini, iar sub pleoapa pământului clocesc

Pe tâmpla drumului, praful e mut... Cu camionul acela mare, Bucegi, tata mă lua prin păduri, acolo unde copacii cădeau ca niște întrebări grele. Urcam cu el, iar inima mea bătea mai

Marele, înaltul gând care mã curge - ce ţãrm îmi întinde dincolo de ochii tãi? Albul, adâncul, cuvânt care mã reflectã - ce oglindã îmi aşterne dincolo de tãcerea ta? Eonicul, sfericul cântec care

Zburai spre neştiut, subţire ca o întrebare. O razã ascuţitã te-a rupt din sus, din mai sus, din şi mai sus, iar verticala s-a smuls din tine. Strigãtul tãu a provocat o fisurã în

Cad secunde din cer ca frunzele toamnei. Mi se scurg printre degete. Ce curge? Timpul sau lutul? Sau eu printre ele? Mâinile mele sunt cuiburi sparte. Lutul e locul cald unde timpul

Nici astăzi nu știu unde se termină liniștea mea și unde începi tu. Încerc să pun contur liniștii și să-mi așez capul pe ea ca pe o pernă moale, dar se destramă neîncetat. Uite-o cum îmi dă

Veacul bate, clipa sună, pleoapele-și închid aripa ca niște uși trase în grabă. Pe zid umbra unui copac se sprijină, dar sunetul e dat pe mute și nu sesizează nimeni cum geme. Ca într-un somn pe