Talabă Nela

Pe albia impenetrabilã şi sinuoasã a vremii, vãluresc, vãluresc visele mele. Clopotul inimii de bronz încearcã în zadar sã le readucã în vechea lor matcã. Se duc, se duc, şi corul lor se stinge-n

Streşini somnoroase privesc spre zorii roşiatici. Clipesc din ochii mari, miraţi, iar din cuiburile lor zboarã în stol visele adãpostite în timpul nopţii. Şi toate iau chip de fluturi, de

Lebăda și-a sfârșit tăcerea. De prea mult timp notele se compun și se recompun în tipare de lut, ascunse între nuferi și trestii. De prea mult timp o strigă Deneb! Astăzi o rază i-a străpuns

Libertatea - o haină largă. Am îmbrăcat-o și m-am pierdut în ea. Prea mult loc pentru cine nu știe să se schimbe. Am încercat să fiu altul, dar scheletul meu m-a recunoscut și m-a strâns la

Sub dalele de marmură ale unei lumini nenăscute, tremură sufletul meu. În el latră dureri crezute demult uitate. Nu la amăgitoarea lună latră, ci la confrați mai tineri, ce se înfruptă,

Îmi port rănile pretutindeni. Nu le las. Nu mă lasă. Noaptea, Cerberi cu ochi aprinși îmi păzesc hotarul și mă împing, fără odihnă, prin Styx, înapoi, spre lumină. Ziua — îmi ascund mugurii sub

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl lăsam să pășească desculț printre voi, cu un cântec abia născut, în timp ce eu, cochilie goală, rămâneam în urmă strigând: „Aveți grijă! E atât de ușor de

De când copilăria mi s-a mutat definitiv în piept, am învățat că titlurile sunt neprețuite: niște rame pentru fețe care altfel ar curge. Fără ele ești în afara lucrurilor, ca o imagine care nu se

Se uită visele, mamă, sau sunt smulse din mine ca niște fire de lumină? Aud înăuntru cum crapă ceva, ca gheața sub un pas greșit. Și nu cade nimeni. Doar eu, tot mai adânc. Cineva aruncă

Răsăritul încă nu s-a decis: își ține lumina în buzunare. Pescărușii – gânduri albe - desfac cerul ca pe o rană veche și scot luna, rotundă, rece, cu gust metalic, o ascund într-o epavă care își

Întunericul fermenteazã ca un mãr putred şi se topeşte scurgându-se printre degetele timpului. Luminã bolnavã spulberã corabia de aburi şi iluzii a nopţii. Vise cu tivuri destrãmate se

Când vin umbrele, nu bat la ușă. Ies direct din gânduri. Inimile închid tot, iubirea rămâne acolo unde nu ajunge nimeni. Copacii răstoarnă cerul în rădăcini, iar sub pleoapa pământului clocesc

Pe tâmpla drumului, praful e mut... Cu camionul acela mare, Bucegi, tata mă lua prin păduri, acolo unde copacii cădeau ca niște întrebări grele. Urcam cu el, iar inima mea bătea mai

Marele, înaltul gând care mã curge - ce ţãrm îmi întinde dincolo de ochii tãi? Albul, adâncul, cuvânt care mã reflectã - ce oglindã îmi aşterne dincolo de tãcerea ta? Eonicul, sfericul cântec care

Zburai spre neştiut, subţire ca o întrebare. O razã ascuţitã te-a rupt din sus, din mai sus, din şi mai sus, iar verticala s-a smuls din tine. Strigãtul tãu a provocat o fisurã în

Cad secunde din cer ca frunzele toamnei. Mi se scurg printre degete. Ce curge? Timpul sau lutul? Sau eu printre ele? Mâinile mele sunt cuiburi sparte. Lutul e locul cald unde timpul

Nici astăzi nu știu unde se termină liniștea mea și unde începi tu. Încerc să pun contur liniștii și să-mi așez capul pe ea ca pe o pernă moale, dar se destramă neîncetat. Uite-o cum îmi dă

Veacul bate, clipa sună, pleoapele-și închid aripa ca niște uși trase în grabă. Pe zid umbra unui copac se sprijină, dar sunetul e dat pe mute și nu sesizează nimeni cum geme. Ca într-un somn pe

În cartea de iarbă , Dumnezeu pășește pe sub copacul vieții, înveșmântat în semințele focului, cu un cuvânt binevestitor pe umăr. Adam, cu degetele înfipte în lut, caută sămânța bobului de rouă. În

Înnoadã-mi pe sub privire lacrimile care ard! Adunã-mi grãmãjoarã cenuşa de pe vad şi spalã-mi cu ea cuvintele ce au cãzut pe pietre şi încã n-au gãsit al încolţirii loc! Grãbeşte, îngere, cât nu mã

999 de cocori de hârtie sunt gata să-și ia zborul prin aerul de cenușă. Nu pot decola până ce nu îl termin pe ultimul. Lucrul stagnează. Nu mai am material. Am încercat să cârpesc din carnea

Fetele cu viori sunt flori de mare pe care valurile îşi înstruneazã arcuşul. Ele bat la uşa inimii tale şi se strecoarã ca-ntr-o scoicã. O, fetele, viorile! Când dor de ele îţi va fi ascultã-ţi