Talabă Nela

Dalta îngheţatã a tãcerii ne desparte în monade care se rostogolesc spre puncte nedefinite din spaţiu, pe traiectorii haotice, browniene. Uneori, eu încerc sã regãsesc inorogul alb, care renaşte doar

Spaţiile goale ne-au cucerit, monade care se rostogolesc și vibreazã deasupra singurãtãţilor din noi. Urlã cu guri flãmânde la lunã, trepideazã tãindu-ne respiraţia, ca nişte lasere de

Parfumul florilor de liliac Adoarme-n tufe Timpul iar şi iar, Şi clipele se zbat captive-n sac, Sã strige sau sã plângã e-n zadar. O clipã doar pãşeşte în luminã, O clipã ce se-nvârte graţios Şi

Ce greu e sã cerşeşti la porţile luminii şi sã primeşti doar o sticluţã cu timpul comprimat! Ai vrea s-alergi dupã secundele ce au luat-o înapoi, pe cãrãrile de fum ale amintirii. Nu poţi privi în

Peste pleoapele închise ca două răni, umbrele cerului se strecoară în căutarea cailor sălbatici fără de lume, care au găsit dincolo de mine un orizont cu verzi amurguri lunare, hotare neatinse,

Singurãtatea îşi aşeazã vertebrele uscate lângã mine, îmi face semne de neînţeles, şi capul îi scârţâie asemenii unei osii neunse. Cu ascuţitele-i falange, îşi zgârie adânc numele pe inima mea. Şi

Pivotul lumii scârţâie apocaliptic! Ce zi infamã! Cum luneci clipã crudã Când viaţa ţopãie pe-al morţii sacru triptic, Strivindu-l, hâdã, despletitã şi zãludã! Hulpave guri transformã cina cea de

Stai lângă mine. Lumina ochilor tăi Aprinde altarul invizibil dintre noi, Inima mea e clopotul ce bate, Respirațiile noastre sunt rugăciuni mute, Iar spațiul dintre noi devine dens, palpabil. Fiori

Dormi! Lasã-ţi capul pe braţul meu şi coboarã în somn ca într-o corabie ce te va purta pe ape nemaiîntâlnite, nemaiînchipuite. Dormi! Dacã vei ajunge la ţãrm, te vor aştepta arhangheli cu flori de

Încãrunţeşte lumina! Azi i-am zãrit un fir alb ascuns în pieptãnãturã. Nu ţine cont de ani. Vrea ea sã fie cochetã, dar umblã cu capul în nori și nu ia seama pe unde calcã. Abia am reuşit sã o

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu din aripile mele o panã

Drumul îngerilor trecea prin palma ta! Demult, (eram copil!) în palma catifelatã, drumul îngeresc era atât de clar, atât de dulce-aromitor! Câte popasuri n-am fãcut în palma ta cu îngeri

Unde se duc frunzele care cad, mamã? Le cuprinde dorul de casã şi pleacã? Dar unde e casa frunzelor? În care cer? Dacã şi mie mi se va face dor de casã, sã nu te înnorezi vreodatã, mamă!

Pe harta dezmãrginitã a lumii, Prea mulţi pixeli morţi! Sã fie oare prefigurarea sterilitãţii ce vine? Nu cãuta la mine cu un aer de condescendenţã! Sã ştii cã încã mai exist, Dar nu prin mine

Aş vrea, tristeţe, sã te-arunc departe, Sã zbori ca o sãgeatã-n zãri, Sã te îneci în mãrile uitãrii, Sã fii epavã şi sã mori! De ce tot dai târcoale-adulmecând Cu rãsuflarea ta de

Zori de ziuã, zori de dor, Ale soarelui Vestale Trupu-şi scaldã-ncetişor În parfumul de bujor Şi se-mbracã în petale. Zorile ridicã-n cer A nopţii neagrã cortinã, Stelele adorm şi

Mi-am uitat o moarte În umbra unui cuvânt vineţiu al tãu. Nu, nu e nevoie sã mi-o înapoiezi! Poţi s-o eliberezi! Nu-mi place culoarea... Mi-am gãsit o viaţã în lumina verde A ochilor tãi! Nu e nevoie

Sãrutul tãu cambrat pe trup îmi vine ca un rãsãrit, pe care am sã-l port neîncetat. Voi fi mereu copacul ce creşte din ruine, aureolat de-al tãu sãrut stelar şi desprimãvãrat.

Tãcerile atârnã pe umerii noştri. Toate în jur îşi schimbã starea de agregare: Aerul devine fluid, apoi din ce în ce mai compact. Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori. Cuvintele

Viscolul a scuturat iarna ca pe un nuc bătrân și-a risipit-o printre semințele gândurilor mele. Odată cu ea, căzut-au și visele unor păsări uitate pe ramuri, răzlețe și flămânde. Acum privesc pe

Un înger teribil a trecut pe neaşteptate şi mi-a tulburat, cu vârful aripilor, noaptea polarã. Toate aurorele plutesc, letargice, în mâlul readus la suprafaţã. Cine eşti, tu, furule ce-mi

Am rãmas captivã în albastrul tãu tãios şi m-am rãtãcit, oh, m-am rãtãcit in gerurile din sufletul tãu! Insulele de nori ce capitoneazã pereţii inimii tale deseneazã arabescuri bizare, umbre

„Îţi aminteşti? Eu veneam dintr-o primãvarã, tu veneai din altã primãvarã. Eu veneam dinspre o fereastrã, tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop. Deschisesem fereastra, iar

Timpul, oh, timpul a făcut implozie ca o păstaie și toate secundele tale s-au făcut ghem, strâns, din ce în ce mai strîns, până când tot sângele lor s-a scurs în țărână. De atunci, tot stau